Lună: ianuarie 2019

   de Dumitru-Mircea BUDA

Provocatoare, construită parcă metodic pentru a incita și a naște controverse, ”Blanca” lui Aurel Pantea (Editura ”Arhipelag XXI”, Târgu-Mureș, 2014) pare, la prima vedere, o demonstrație polemică a vocației unui poet consacrat de a cuceri genuri și specii pe care prejudecățile comune i le-ar decreta de îndată drept incompatibile. Prejudecăți, de altminteri, întemeiate – proza poeților, a marilor poeți, e de cele mai multe ori motiv de dezamăgire sau toleranță condenscendentă: un teritoriu străin pe care, o dată intrați, poeții sfârșesc într-o fatală inadaptare, victime ale unui orgoliu insuficient temperat ori pur și simplu ale unor naivități pline de candoare. Examenul prozei e, pentru un poet, în primul rând un risc, un pariu cu scadență imediată, de cele mai multe ori pierdut cu aceeași candoare cu care a fost făcut.

E inevitabil ca exercițiul în proză al lui Aurel Pantea, un fel de jurnal ficționalizat, stilizat cu rafinament și încărcat la voltaj livresc, să fie pândit de asemenea suspiciuni preconcepute. Care e, în fond, motivația lăuntrică de la care pleacă tentația unui poet de a narativiza o experiență? De ce capacitatea tranzitivă a poeziei, imaginarul ei, limbajul ei creator de lumi, ar avea nevoie de complementaritatea prozei? Există oare ceva, în singularitatea stărilor, în freatica obsesiilor, în visceralul fantasmatic al ființei, ce poezia nu mai are puterea de a revela? Pentru Aurel Pantea, proza pare mai degrabă un corolar, un amendament oarecum involuntar al poeziei, iscat din lipsa unei alternative, ca un dat fatal: obsesia ce se cere exorcizată e parcă peste puterile poeziei, își cere, cumva implacabil, descărcarea narativă.

Cam asta e senzația dominantă pe care lectura ”micronuvelei” despre pasiune carnală, obsesie a ratării și rebeliune a lui Aurel Pantea o provoacă: anume că ne aflăm în fața unui text exorcizant, care se țese, involuntar, delirant, irațional, himeric, din developarea interioară a unei traume. Și, mai ales, că acest lucru se produce independent de voința unui narator instrumentalizat, ținut într-un stadiu rudimentar de autorul ce nu-și poate refuza fascinația pentru mecanismele kathartice ale confesiunii. Cu cât memoria suferinței e mai acută, cu cât povestirea prezentifică mai credibil tribulațiile unei relații interzise, pline de voluptăți scandaloase și sentimente de culpă torturante, cu atât potența tranzitivă și portanța poveștii (ca să folosesc un termen prin care Al. Cistelecan caracteriza poezia neoexpresionistă) se intensifică. Dintr-o dată, ”Blanca” nu mai e o simplă rememorare, invadată de veninul lucidității, a extazelor pătimașe ale unei aventuri erotice destructive, ci devine interfața unei sondări chirugicale în psihologia și subconștientul dorinței pasionale, a atracției erotice fatale ca o chemare implacabilă a neantului. Undeva în nucleul fantasmei pe care confesiunea o hașurează e spaima aceea instinctivă, paralizantă, a extincției, celebrul țipăt expresionist.

Dar această explorare pe viu a anatomiei obsesiei, grefată pe sensibilitatea unui poet al neantului, e subminată de-a lungul întregului text al ”Blancăi” de o luciditate deconstructivă. E vorba de un fel de expunere intenționată a personajului-narator la relativizare, dacă nu chiar la decredibilizare și persiflare subînțeleasă. Discretă, insinuată cu subtilitate, se poate detecta cu ușurință o metatextualitate ironică și autoironică a arhitecturii narative: ecouri mai mult sau mai puțin îndepărtate ale decadentismului din ”Craii…” mateini se întâlnesc cu erotismul psihologic al lui Anton Holban, dar și cu pătimașa investigare a inutilității existenței din ”Cartea neliniștirii” a lui Fernando Pessoa. De fapt, ”Blanca” revizitează, cu evidente momente de poză postmodernistă, un nomenclator abreviat al decadenței europene, proiectate pe geografia unui oraș transilvan de provincie ale cărui coincidențe cu Alba-Iulia fac parte din regia ambiguă a falsei autoficțiuni pe care ”Blanca” își întemeiază mare parte din capacitatea de seducție. De altfel, chiar ”avertismentul” așezat cu multă ostentație de autor în debutul cărții (acuzând, implicit, tentația de a identifica personaje ori situații reale în poveste) ar trebui citit cu maximă suspiciune: ca prozator, Aurel Pantea lucrează cu toate instrumentele seducției la vedere, dar aceasta e doar o parte a unui scenariu foarte migălos elaborat. De fapt, toată defilarea de tehnicalități, care sar de îndată în ochii cititorilor profesioniști, nu e decât coaja, învelișul foșnitor al unui tulburător ritual de purificare, a cărui autenticitate pulsează în text neîntrerupt, salvând orice tendință de intrare în derivă. Suferința, de pildă, inundă atât de profund confesiunea încât până și pasajele erotice, voit explicite, într-atât încât par recompuse cumva mecanic, artificial (și frizând uneori facilitatea) devin părți integrante ale acestui documentar al decepției, pierzaniei și renegării. ”Poemele Constantinei”, ciclul liric ce închide volumul, ar sugera o regăsire mântuitoare a logosului, un fel de reinstalare a eului în postura sa privilegiată, la capătul unei explorări a infernului interior.

E foarte greu de anticipat cum și unde va fi, în cele din urmă, integrat, suprinzătorul volum de proză al lui Aurel Pantea, de critica literară. E foarte probabil ca el să treacă drept simplu detaliu ”exotic”, ”picant”, al unei bibliografii (ori bio-bibliografii, fiindcă n-ar fi exclus ca, în epoca studiilor culturale, să ne pomenim cu niște lecturi psihanalitico-biografiste ale poeziei contemporane) altminteri prestigioase. Dar e la fel de posibil ca în astfel de experimente, aparent marginale, să poată fi decelabile multe din traseele semantice obscure ale poeziei autorului, iar imaginea completă a personalității sale creatoare să fie de neconceput în absența lor.

   de Iulian BOLDEA

Cu numeroase realizări în mai multe genuri ale literaturii (poezie, proză, critică şi teorie literară), Marin Mincu ilustrează, cum s-a observat, elanul spiritului heliadesc, capricios, paradoxal, polemic, contradictoriu şi contrastant, teoretizat, de altfel, de el însuși într-un eseu, spirit exercitat în două spaţii culturale convergente şi afine, în cultura română şi în cea italiană. Exigent faţă de alţii, cu nerv polemic, cu impulsuri capricioase, Marin Mincu e atras de critica de text, de textualism şi textualitate, exersând, cu orgoliu, modalităţi hermeneutice novatoare, prin care se caută explorarea şi interpretarea naturii poetice, a esenţei lirismului, diferenţiat net de alte dimensiuni ale literaturii. Competenţa, intuiţia, spiritul polemic – sunt trăsături definitorii, în viziunea lui Cornel Moraru, care observă că, în volumul de debut, „criticul-poet scrie, cu firească şi credibilă implicare, despre poeţi şi poezie”. În Critice II, explorările analitice descoperă infuzii, accente sau forme de lirism, mai ales la Creangă şi Sadoveanu, interesantă fiind definirea moromeţianismului ca „stil creator în sens tipologic”.

În cartea Repere (1977), Marin Mincu identifică, defineşte şi analizează atitudini şi constante ale literaturii române, cu formulări memorabile, prin care se subliniază „vocaţia sintezei” la Dimitrie Cantemir sau „spiritul de construcţie” la Ion Heliade-Rădulescu, în timp ce Luceafărul eminescian e interpretat sub zodia oniricului şi a subconştientului, într-o analiză ce valorifică ipotezele şi instrumentele fenomenologiei lui Bachelard. Una dintre cărţile de mare impact este Ion Barbu. Eseu despre textualizarea poetică (1981). Aici se întrevede ambiţia sau vocaţia unei lecturi totale („integrale”), prin care se depăşeşte nivelul fragmentar, lexical, căutându-se, dimpotrivă, investigarea dimensiunii textualizante, căci intenţia criticului este de a „a scoate la suprafaţă mecanismul textualizării poetice”, într-un demers hermeneutic ce îşi asumă „lecţia textuală” a lui Ion Barbu prin grila unor modalităţi ale criticii tematice (Jean-Pierre Richard), dar şi prin strategii şi dimensiuni ale criticii semiologice (D’ Arco Silvio Avalle).

Antologia Avangarda literară românească, elaborată de Marin Mincu şi publicată mai întâi în limba italiană (în colaborare cu Marco Cugno) beneficiază de un studiu introductiv masiv, aplicat şi experimentat, criticul propunând „o selecţie funcţională a avangardei literare româneşti, încercând să realizeze un act de istorie literară absolut indispensabil pentru înţelegerea evoluţiei formelor de expresie poetică actuală”. Se consideră că a existat o orientare sau tendinţă avangardistă ce s-a manifestat în secolul XX, prin poeţii generaţiei războiului (Ion Caraion, Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru, Dimitrie Stelaru), până la Nichita Stănescu şi apoi la generaţiile poetice care l-au succedat. Marin Mincu distinge, în studiul său, pe urmele lui Angelo Guglielmi, între avangardă (preponderent negatoare, destructivă, nihilistă) şi experimentalism (plasat sub spectrul jocului limbajului şi al virtualităţii), detaliind specificul unei noi atitudini de creaţie („noua avangardă”).

Preocupările lui Marin Mincu despre textualism sunt nuanţate în volumele Eseu despre textul poetic II (1986) sau Textualism şi autenticitate. Eseu despre textul poetic III (1993) unde perspectivele şi metodologiile textualismului capătă amprentă ontologică, analizele de acest tip extinzându-se de la opera lui Mihai Eminescu sau Ion Creangă până la poezia lui Mircea Ivănescu şi la scriitorii târgovişteni, subliniindu-se de cele mai multe ori, ca trăsătură definitorie, „autenticitatea scriiturii”. Cărţi de amplă respiraţie şi anvergură sunt Poeticitate românească postbelică (2000) sau Experimentalismul poetic românesc (2006), unde se valorifică o „lectură sincronică a poeticităţii”, în măsura în care criticul consideră că „diacronia nu mai este funcţională azi decât ca o permanentă valorizare a sincroniei: nici discursul poetic nu se mai receptează decât utilizând vectorii evaluativi ai prezentului”. O sinteză de considerabilă amploare este O panoramă critică a poeziei româneşti din secolul al XX-lea (2007), în care comentariul critic este însoțit și ilustrat de o antologie de texte apte să argumenteze modul de participare al liricii româneşti la „metamorfozele poeziei europene”. Panorama „critică şi antologică” selectează 94 de poeţi, de la Al. Macedonski la Cristian Popescu, criticul grupând poeţii în funcție de orientări literare (simbolişti, tradiţionalişti, modernişti, avangardişti) sau formule tematico-stilistice („poetica prozaicului şi a cotidianului”; „manierişti, textualizanţi”, „textualişti, postmoderni”).

În cărțile sale, Marin Mincu a fost atras de marii poeți ai literaturii române, criticul căutând să semnaleze acele laturi sau aspecte mai puțin cunoscute și comentate. De pildă, referindu-se la expresionismul blagian, Marin Mincu expune o ipoteză demnă de interes, anume impactul viziunii blagiene asupra expresionismului: „Pornind iniţial din expresionism, Blaga îşi adaugă aripile metafizice pe care niciun poet expresionist nu le-a purtat; în exemplaritatea aceasta înaltă, teoretică şi practică, poetul român realizând ceea ce am putea numi blagianizarea expresionismului”.

Într-o interpretare a poeziei Oul dogmatic, Mincu înţelege „aspiraţia adâncă a poetului-matematician de a contempla o clipă, în ou, lumea redusă la principiile ei, ordonate simetric în metafora unei nunţi împietrite. Opţiunea aceasta nu este în fond una neapărat existenţială, ci mai mult estetică”. Şi în cazul lui Ion Barbu, expresionismul aparent e contrazis de „stăruinţa actului gnomic practicat de poet, cosmicismul viziunii, aspiraţia către absolut” care „deschid o altă perspectivă asupra sa, aceea romantică”. Relevantă este, pentru poetica lui Marin Mincu, definiţia, din perspectivă textualistă, a poeziei (percepută ca un „sistem de semne ce se autosemnifică într-un proces continuu la care actantul poetic participă în mod involuntar, fiind obligat la aceasta de evoluţia firească a formelor de expresie”) sau nuanţarea relaţiei dintre poezie, limbaj şi sentiment („o realitate psihologică, pe când poezia e un fapt de limbaj”).

Postura şi relevanţa etică a criticii este semnalată și subliniată cu pregnanţă de Marin Mincu: „Numai astfel se poate constata existenţa sau non-existenţa dimensiunii etice a criticii care, în situaţia de restrişte în care s-a aflat literatura română, trebuia să o preceadă pe cea estetică, menţionînd autonomia criticului”. Prea puţin recunoscut astăzi, Marin Mincu e un critic a cărui operă merită să fie reconsiderată, printr-o lectură vie, proaspătă, eliberată de prejudecăţi şi adversități.