de Iulian BOLDEA
Cu numeroase realizări în mai multe genuri ale literaturii (poezie, proză, critică şi teorie literară), Marin Mincu ilustrează, cum s-a observat, elanul spiritului heliadesc, capricios, paradoxal, polemic, contradictoriu şi contrastant, teoretizat, de altfel, de el însuși într-un eseu, spirit exercitat în două spaţii culturale convergente şi afine, în cultura română şi în cea italiană. Exigent faţă de alţii, cu nerv polemic, cu impulsuri capricioase, Marin Mincu e atras de critica de text, de textualism şi textualitate, exersând, cu orgoliu, modalităţi hermeneutice novatoare, prin care se caută explorarea şi interpretarea naturii poetice, a esenţei lirismului, diferenţiat net de alte dimensiuni ale literaturii. Competenţa, intuiţia, spiritul polemic – sunt trăsături definitorii, în viziunea lui Cornel Moraru, care observă că, în volumul de debut, „criticul-poet scrie, cu firească şi credibilă implicare, despre poeţi şi poezie”. În Critice II, explorările analitice descoperă infuzii, accente sau forme de lirism, mai ales la Creangă şi Sadoveanu, interesantă fiind definirea moromeţianismului ca „stil creator în sens tipologic”.
În cartea Repere (1977), Marin Mincu identifică, defineşte şi analizează atitudini şi constante ale literaturii române, cu formulări memorabile, prin care se subliniază „vocaţia sintezei” la Dimitrie Cantemir sau „spiritul de construcţie” la Ion Heliade-Rădulescu, în timp ce Luceafărul eminescian e interpretat sub zodia oniricului şi a subconştientului, într-o analiză ce valorifică ipotezele şi instrumentele fenomenologiei lui Bachelard. Una dintre cărţile de mare impact este Ion Barbu. Eseu despre textualizarea poetică (1981). Aici se întrevede ambiţia sau vocaţia unei lecturi totale („integrale”), prin care se depăşeşte nivelul fragmentar, lexical, căutându-se, dimpotrivă, investigarea dimensiunii textualizante, căci intenţia criticului este de a „a scoate la suprafaţă mecanismul textualizării poetice”, într-un demers hermeneutic ce îşi asumă „lecţia textuală” a lui Ion Barbu prin grila unor modalităţi ale criticii tematice (Jean-Pierre Richard), dar şi prin strategii şi dimensiuni ale criticii semiologice (D’ Arco Silvio Avalle).
Antologia Avangarda literară românească, elaborată de Marin Mincu şi publicată mai întâi în limba italiană (în colaborare cu Marco Cugno) beneficiază de un studiu introductiv masiv, aplicat şi experimentat, criticul propunând „o selecţie funcţională a avangardei literare româneşti, încercând să realizeze un act de istorie literară absolut indispensabil pentru înţelegerea evoluţiei formelor de expresie poetică actuală”. Se consideră că a existat o orientare sau tendinţă avangardistă ce s-a manifestat în secolul XX, prin poeţii generaţiei războiului (Ion Caraion, Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru, Dimitrie Stelaru), până la Nichita Stănescu şi apoi la generaţiile poetice care l-au succedat. Marin Mincu distinge, în studiul său, pe urmele lui Angelo Guglielmi, între avangardă (preponderent negatoare, destructivă, nihilistă) şi experimentalism (plasat sub spectrul jocului limbajului şi al virtualităţii), detaliind specificul unei noi atitudini de creaţie („noua avangardă”).
Preocupările lui Marin Mincu despre textualism sunt nuanţate în volumele Eseu despre textul poetic II (1986) sau Textualism şi autenticitate. Eseu despre textul poetic III (1993) unde perspectivele şi metodologiile textualismului capătă amprentă ontologică, analizele de acest tip extinzându-se de la opera lui Mihai Eminescu sau Ion Creangă până la poezia lui Mircea Ivănescu şi la scriitorii târgovişteni, subliniindu-se de cele mai multe ori, ca trăsătură definitorie, „autenticitatea scriiturii”. Cărţi de amplă respiraţie şi anvergură sunt Poeticitate românească postbelică (2000) sau Experimentalismul poetic românesc (2006), unde se valorifică o „lectură sincronică a poeticităţii”, în măsura în care criticul consideră că „diacronia nu mai este funcţională azi decât ca o permanentă valorizare a sincroniei: nici discursul poetic nu se mai receptează decât utilizând vectorii evaluativi ai prezentului”. O sinteză de considerabilă amploare este O panoramă critică a poeziei româneşti din secolul al XX-lea (2007), în care comentariul critic este însoțit și ilustrat de o antologie de texte apte să argumenteze modul de participare al liricii româneşti la „metamorfozele poeziei europene”. Panorama „critică şi antologică” selectează 94 de poeţi, de la Al. Macedonski la Cristian Popescu, criticul grupând poeţii în funcție de orientări literare (simbolişti, tradiţionalişti, modernişti, avangardişti) sau formule tematico-stilistice („poetica prozaicului şi a cotidianului”; „manierişti, textualizanţi”, „textualişti, postmoderni”).
În cărțile sale, Marin Mincu a fost atras de marii poeți ai literaturii române, criticul căutând să semnaleze acele laturi sau aspecte mai puțin cunoscute și comentate. De pildă, referindu-se la expresionismul blagian, Marin Mincu expune o ipoteză demnă de interes, anume impactul viziunii blagiene asupra expresionismului: „Pornind iniţial din expresionism, Blaga îşi adaugă aripile metafizice pe care niciun poet expresionist nu le-a purtat; în exemplaritatea aceasta înaltă, teoretică şi practică, poetul român realizând ceea ce am putea numi blagianizarea expresionismului”.
Într-o interpretare a poeziei Oul dogmatic, Mincu înţelege „aspiraţia adâncă a poetului-matematician de a contempla o clipă, în ou, lumea redusă la principiile ei, ordonate simetric în metafora unei nunţi împietrite. Opţiunea aceasta nu este în fond una neapărat existenţială, ci mai mult estetică”. Şi în cazul lui Ion Barbu, expresionismul aparent e contrazis de „stăruinţa actului gnomic practicat de poet, cosmicismul viziunii, aspiraţia către absolut” care „deschid o altă perspectivă asupra sa, aceea romantică”. Relevantă este, pentru poetica lui Marin Mincu, definiţia, din perspectivă textualistă, a poeziei (percepută ca un „sistem de semne ce se autosemnifică într-un proces continuu la care actantul poetic participă în mod involuntar, fiind obligat la aceasta de evoluţia firească a formelor de expresie”) sau nuanţarea relaţiei dintre poezie, limbaj şi sentiment („o realitate psihologică, pe când poezia e un fapt de limbaj”).
Postura şi relevanţa etică a criticii este semnalată și subliniată cu pregnanţă de Marin Mincu: „Numai astfel se poate constata existenţa sau non-existenţa dimensiunii etice a criticii care, în situaţia de restrişte în care s-a aflat literatura română, trebuia să o preceadă pe cea estetică, menţionînd autonomia criticului”. Prea puţin recunoscut astăzi, Marin Mincu e un critic a cărui operă merită să fie reconsiderată, printr-o lectură vie, proaspătă, eliberată de prejudecăţi şi adversități.