„Fântâna vie” a Danielei MĂRGINEAN sau Despre bucuria de a (se) (re)scrie viu

de Eva Monica SZEKELY

scrisul e o altă poveste despre liniște/…/

vino

umple povestea asta trecută în alb

tușul se scrie pe sine

dă-i forma ta.”
(Daniela Mărginean,
Setea din palme, p. 38)

Mărturisesc că sunt un cititor pasionat, dar nu sunt o cititoare fidelă de poezie, nu este o nevoie primară a mea de a citi din când în când și poezie, dar întâlnirea cu poezia Danielei Mărginean a deschis un portal magic spre „fântâna vie” de imagini sinestezice din mine. Mărturisesc că uneori simt nevoia să îi caut pagina de facebook și să citesc (chiar fără să mai dau like). Și de la setea mea de întrebări firească (Cine sunt? În ce cred? Ce vreau?) vine apoi „setea din palme” de a „deschide” volumul „virtual” al Danielei Mărginean, ceea ce m-a determinat să îi cer un volum de versuri la ultima noastră întâlnire-surpriză – facilitată de un eveniment înălțător organizat la Iernut de părintele protopop Vasile Iagăr. Am primit în aceeași zi două volume, Setea din palme având dedicația: „Să sorbi cuvântul dintr-o fântână vie mereu”. Scriu acum și aici despre poezia Danielei Mărginean dintr-un motiv pur subiectiv: lectura versurilor ei îmi (re)dă bucuria de mă simți/ (re)scrie vie.

Dacă ar exista un al treilea volum semnat de Daniela Mărginean, după cele două volume de poezii Zăpezi de soare (2017, București, Editura Genius) și Setea din palme (2018, Buzău, Editura Rafet) acesta s-ar numi, probabil, agapi mou (din greacă, dragostea mea). Acestea sunt dintre cele mai recente poezii scrise, citite și împărtășite „la cald” cu noi, cei participanți direct la atelierul de literatură „Serile Meteorei”, din orașul Iernut, județul Mureș pus la cale de Ioana Dîmbean.

Despre volumele Danielei Mărginean, cu deosebire despre cel de-al doilea Setea din palme (distins cu Premiul „Octavian Moșescu” în cadrul proiectului Festivalul Internațional de Creație Literară „Titel Constantinescu”, Ediția a XI-a, Râmnicu Sărat, proiect aparținând Asociației „Renașterea Râmniceană”) s-au scris deja cronici care subliniază talentul și forța versului poetei (Mihaela Meravei, Romeo Aurelian Ilie, Angela Furtună, Daniel Mariș, Daniela Guzu, Daniel Luca, Daniel Marian). Cred cu tărie că poezia Danielei Mărginean devine cu fiecare an ce trece ceea ce promitea să devină încă de la debut: o poezie dinamică, într-o continuă metamorfoză a cărei fântână vie este iubirea, trăirea la limita esenței pure, pentru că, „fără doar și poate/…/ nimic nu este etern într-o formă/ numai esența a ceea ce am putea deveni iubindu-ne” (p. 73, Setea din palme).

Oriunde a pătruns romantismul există o criză a dorinței, ființa este ruptă între „a avea” și „a fi”, conflict ontologic adânc ancorat în structurile noastre intime. Ca urmare, sunt stări oximoronice ale descoperirii sinelui ca reflecție a celuilalt, stări care s-au născut în primul volum, Zăpezi de soare: „peste oglinda ta…/ oglinda inimii mele îți reflectă zborul” (Poartă de eden, p. 18); „și-ntinzi poduri de stele/ peste munții din noi…/ Ah, mi-e frig de-așteptare”, (Peoape de timp, p. 63); „Mi-e foame și sete/ și dor pentru mine,/ prizonieră în infinitul tău,/ liberă de cuvânt și păcat/ doar aripă, ochi, gând încercat…(Mi-e minune de tot ce îți sunt, p. 150). Apoi, în Setea din palme aceste stări cresc și întregindu-se, întregesc ontologic ființa ruptă inițial între „a avea” și „a fi”: „iubirea nu e o întâmplare/ …/ umbrele noastre se iubesc singure/ în fața lunii/ în spatele lumii”, p. 5; „n-ai să mai poți tăia din mine/ sunt doar un puzzle pierdut/ dinți buze pleoape și brațe/ desperecheate/ inima bate ca o risipire/ (…)/ când pleci/ lacrima adapă ochiul/ din secera lunii”, p. 11; „mă trezesc cu dimineața pe buze/ și noaptea închisă în vene/ smulg păsările din ochi/ las iarba să crească peste noi”;„unde e butonul delete/…/ nimic nu doare mai mult/decât ruperea de noi înșine/într-o zi voi trece peste mine/ ca peste trupul unui șarpe/ și n-am să mai simt nici teamă nici silă/ doar liniștea de-a nu mă mai ști”, p. 14;„noaptea e o fantomă/ ce trece prin ziduri și se scurge în trup/…/am putea salva răsăritul de aripa bolnavă/ nu ne-ar trebui decât/ tăcerea unei îmbrățișări/ în amurg”, p. 34; „printre noi oglinzile se rostuiesc singure/…/ libertatea pare a fi partea nevăzută a zborului, p. 39; „unde ești, îngere?/ …/ îți zic/ scoală-te/ ia-ți aripile din mine în brațe / și du-te”, p. 65; „sete de liniște/…/cu liniștea pe liniște călcând/ m-aș cuibări în tine ca-ntr-o duminică/ de mi-ai fi pământ și apă și lumină/ aș crește să sprijin cerul/ cu tâmpla mea/ și tot mi-ar fi sete de liniște și de Dumnezeu” p. 110).

Poemul final din volumul Setea din palme se încheie cu un „program” suprarealist al cărei sens este abandonarea dorinței de lut, a trăirii de lut, „prăbușirea pământului/…/ la marginea timpului se află mereu lumina/ numai teama împarte sensul/ nimic nu rupe uitarea prin pulbere/ visul e singura realitate perfectă”). Programul suprarealist „visul este realitatea perfectă” devine în oglinzile universurilor posibile ale postmodernismului „realitatea este visul perfect”, sinonim cu crearea și imaginarea unui spațiu de imaginație și de joc în care stabilitatea, predictibilitatea, reciprocitatea și încrederea, constanța și liniștea – deși stări/ nevoi umane antidot ale dorinței – sunt cel puțin la fel de importante și necesare precum aventura, misterul, împingerea mai departe a limitelor (re)descoperirii de sine. Ultimele sunt ingrediente ale dorinței care se vrea întotdeauna imprevizibilă și instabilă, vrea mister, explorare, neobișnuit, noutate, curiozitate, adică starea de a fi „viu” cea mai prezentă și la îndemână oricui prin iubire/erotism. De aici conflictul și nevoia de joc/ imaginar/ poezie vie pentru a împăca două aspecte opuse ale nevoilor umane: siguranță și pasiune, trăite în universuri alternative/ imaginare/ paralele care fac posibil paradoxul întâlnirilor extreme: „ciulini pe plajă/ n-o să-mi șterg umbra/ după trecerea ta/ voi poposi cu o mie de gânduri/ în visele tale/ voi adormi printre ciulini ori zăpezi/ inima calea spre soare/ zâmbetul tău speranța/ mă vor aduna din toate uitările/ cum aduni mărgăritale risipite în palmă/ și nu le-aș mai da drumul decât/ pentru îmbrățișarea îngerului ce-mi ești” (Setea din palme, p. 95).

Dacă ar fi să definesc poezia vie a Danielei Mărginean și să recomand colegilor profesori de Limba și literatura română de la gimnaziu și/ sau liceu, din orașul Iernut, din județul Mureș și din toată țara să o promoveze – invitând-o pe autoarea însăși în sălile de clasă și organizând ateliere de scriere creativă cu elevii – aș face o analogie cu o metodă „didactică” (și a fi profesor/ a învăța mă face să mă (re)scriu vie). I-aș spune „poezia/metoda VASK”: metoda implicării tuturor sistemelor semiotice/ de expresie și interpretare (Vizual/ Auditiv/ Senzorial/ Kinestezic – mișcarea interioară, a gândului, deopotrivă cu mișcarea exterioară/ a corpului) în trăirea plenară a unei experiențe de înțelegere și învățare. Cu alte cuvinte, poezia vie este o poezie plină de imagini sinestezice, în care simțurile se suprapun și se completează, foarte vizuală și cu efecte sonore, de cinema, implicând mintea și spiritul liber în zborul înțelegerii revelatorii prin paradox („acest surâs al iraționalului”, spunea Cioran”): „amurg/ întind lumina aceasta (V)/ nefiresc de firească (S/K)/ până la capătul de început al nopții (V)/ să simt că trecerea dintre ieri și azi (S/K)/ e ca o moarte înnodată pe un gând (V/A/K)/ noaptea își scurge evanghelia tăcerii (V/A/ prin ceara ce mă topește/ cu fiecare ardere de păcat (V/S/K)/ timpul pare tunelul prin care ne trecem (V/S/K) dezlegarea de trup (V/S/K) (Setea din palme, p. 94).

Efectul este unul al multiplicării efectului de „viu”, de „realitate”, care asimilată conceptului postmodern de „realitate” nu mai are nevoie „să fie fără doar și poate”, ci doar „să fie pur și simplu”. Dacă este/ va fi (și plăcere), iubirea este/ va fi doar un bonus, miza întregului joc fiind explorarea intimității. Empatia ca efect prin excelență este cea care creează toate cele patru fețe ale „viului”: atragerea cititorului „în poveste” („vino/ umple povestea/ dă-i forma ta”) prin fascinația pe care o provoacă asupra lui efectele vizuale și sonore, apoi vindecarea sufletului prin senzații, trăiri, sentimente și emoții înălțătoare ce devin „ale tale” eliberând apoi corpul prin joc de rol și mișcare (efectul de recitare/ postură/ respirație/ inspir/ expir etc.), astfel că efectul vindecător și eliberator al lecturii e identic cu cel al scrisului:„licoarea asta ne bea pe amândoi (V)/ cu o singură răsuflare (V, S)/ și nu e nimeni să ne stingă/nicio poțiune magică nu ne poate aduce/ ziua de ieri prin vene (V, S, K)/ dacă aș cădea în golul ochilor tăi (V, S, K)/ aș traversa un labirint (V, S, K)/ ca un cordon ombilical (V,S,K)/ ce ne hrănește tăcerea (A)/ și suișul ar fi numai al palmelor (V, S, K)/ flămânde de trup (V, S)/ ca de rugăciune (V/A/S/K) (Setea din palme, p. 26)

În concluzie, revenind la poezia vie, consider că este poezia ce trezește și incită la viață ființa ca întreg, atât a celui care scrie, cât și a celui care citește și se (re)scrie (1), iar înțelegerea/ (re)scrierea poemului este tot acest proces empatic de trezire autentică a ființei paradoxale din noi, a sinelui nostru profund, acea ființă care Vede/Aude/Simte/ Kinestezic se Mișcă (2), adică înțelege că „eu sunt altul” (Rimbaud). Dacă acest proces nu se produce, înseamnă că undeva există niște limite ale libertății vs. înțelegerii lectorului, limite care pot avea o mulțime de cauze, de la cele genetice și fiziologice, până la cele de comunicare, spirituale, valorice și atitudinale: „inocență/ mi-am crestat/ în tălpi silabe mov/ ca zăpada unei lavande/ acum mă topesc pe degete când m-atingi/și conjug toate verbele la diateza activă/ numai și numai pentru că/ seara m-a împrumutat culorilor ei.”

Prin urmare, lectura/ trăirea/ înțelegerea profundă și completă a/ unui poet viu/ a unei poezii vii cum este poezia Danielei Mărginean ne provoacă la o profundă și autentică „(re)scriere de sine”, teama din fața foii albe de hârtie devenind, de fapt, teama din fața (re)descoperirii limitelor de sine. Și nu mai contează dacă iubirea/ dialogul cu iubitul/ iubita este (un bonus) sau nu este. Ca orice experiență care nu ar trebui să lipsească din întregul nostru sufletesc este întotdeauna „o poveste despre libertate și/ sau limite”: limitele mele, limitele tale, limitele noastre, limitele înțelegerii și ale acceptării noastre. În acest sens, închei cu niște versuri chiar ale Danielei Mărginean, o artă poetică paradoxală în stilul „jocurilor de limbaj” ale lui L. Wittgenstein pentru care „limitele limbii mele sunt limitele lumii mele”, poezie din volumul Setea din palme (p. 25) care ne îndeamnă să pipăim cuvintele, să simțim sensurile ascunse, să vedem nevăzutele, poate chiar să auzim liniștea umbrelor trecându-ne pragul spre lumina înțelegerii revelatorii, pentru că asemeni unui limbaj „braille/ cuvintele nu știu că ne pot ascunde/ și de asta zic/ suntem semnele noastre/ suntem umbrele noastre/ aici și acum/ pata ce ne scrie/ trecerea prin lumină.”

Adaugă la favorite Legătură permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Arhiva pdf