Octavian Goga – Satul transilvănean

de Elena Breja

Poet al satului natal și al dezrădăcinării, al Transilvaniei înrobite și al ,,pătimirii noastre” poeta vates (proroc, vizionar și mesianic), un Tirteu al ,,cântecelor fără țară”¹ i-au zis unii, iar alții l-au numit deschizător de drumuri noi, erou al ideii de unire națională, crainicul dezrobirii neamului, formidabil ziarist și orator de zile mari. Alții, în schimb, sfidând violent valorile obiectiv au ridicularizat fără reserve legăturile prea vizibile și nemijlocite ale poeziei sale cu elementele concrete ale satului, ale momentului istoric respective, prevestin-du-i o rapidă și inevitabilă uitare. Astfel că, elementele cele mai specific universului său poetic, cele de ordin lexical, etnografic, social și național erau considerate inestetice și anacronice.

Octavian Goga fusese considerat un continuator al marilor tradiții în diversele domenii de activitate cărora a știut să le dea dimensiunile și nervul epocii sale. Dezvoltând tradițiile generației de la 1848, feciorul popii din Rășinari a dus o susținută luptă împotriva conformismului, a gândirii politice și estetice, împotriva ,,bătrânilor ruginiți” care nu mai înțelegeau destinul Transilvaniei în noua etapă istorică a Imperiului habsburgic.

Poetul intră în literatură cu ideea de a înfăptui o monografie lirică a satului ardelean și o va realiza magistral, prin ceea ce are mai bun și durabil în poezia sa. Această monografie este, de fapt, o radioscopie a sufletului satului.²

Poezia lui Goga relevă secretele izvoarelor care tresar la răsăritul soarelui, tainele pădurilor, tristețea mută a ,,puiului golaș de ciocârlie”, singurătatea majestuoasă a înălțimilor montane, nostalgiile ce se degajă din vălul brumei argintii și pierderea copilăriei ,,lângă o margine de drum”. Munca este înțeleasă ca o valoare umană specifică, sentimental nostalgic al trecerii ireversibile a timpului, dorul fără întruchipare, amărăciunea în fața morții, fiorul dragostei, pe scurt, un întreg univers sufletesc pulsează pe coordonatele monografiei lirice a satului. Monografia aceasta are la bază cunoașterea direct a vieții, solidaritatea cu lumea satului. E un sat cu o poveste tristă, tipic din punctul de vedere al plasării lui în spațiul geografic românesc ,,Sat din margine de codru / Revărsat sfios în vale, / Tot mai jalnic cade-a murgul / Peste strașinile sale / Frunza plopilor pe plaiuri, / Ochii stelelor pe creste, / Roua firelor de iarbă / Plâng duioasa ta poveste” (Așteptare).³

Totuși, în comparație cu L. Blaga al cărui sat etern e văzut ca unică și indestructibilă celulă națională ce asigură perenitatea neamului, la Goga satul are o puternică personalitate constituit într-un univers distinct, de o lume aspră și totuși duioasă, cu o psihologie complexă și bogată, determinate de condiții istorice specifice. Sub apăsarea politică a claselor exploatatoare, din Imperiul Austro-Ungar, românii trăiau în condiții grele de dezvoltare economică și culturală. Vorbind despre epoca de afirmare a lui Iosif Vulcan, Goga arăta că pe vremea aceea existau patru licee și niciun teatru, nicio uiversitate. Orizonturile istorice erau strâmte, aspectul general plat, fără relief și fără culoare. Românii rămâneau, cum spune Goga în poezia ,,Bisericuța din Albac” ,,de-a pururi fără crezământ / La Dumnezeu acolo-n cer și la împăratul pe pământ”(Ne cheamă pământul). Despre o asemenea stare spunea Goga că ,,trezea protestatarea, / m-am născut cu pumnii strânși, sufletul meu s-a organizat din primul moment pentru protestare, pentru revolt, cel mai puternic sentiment care m-a călăuzit în viață și din care a derivat și formula mea literară’’⁴ .

În poezie nu e revoltă măruntă, personală și anarhică, ci răzvrătirea unei colectivități solidare, înțeleasă în înlănțuirea destinului ei istoric. Materialul cel mai bogat în sprijinul afirmației, ni-l oferă primele două volume de versuri și ciclul ,,În sat”, din volumul postum ,,Din larg”, poezia ,,Strămoșii” din volumul ,,Din umbra zidurilor” pentru a sublinia că nota obiectivă și socială din poezia lui Goga nu încetează cu primele două volume, ci stăruie de-a lungul operei sale poetice până la sfârșitul vieții poetului. Goga se apără la atacul lui Duliu Zamfirescu din Convorbiri literare, precizând că sensul revoltei sale din poezia ,,Strămoșii” vin pe câmpul luptelor naționale și sociale cu întreaga moștenire a străbunilor stingându-se nerăzbunați, fără să li se stingă ura împotiva asupritorilor ,,Cu mine vin, roiesc într-una / Cei fără neam și fără număr / Ce-au sprijinit întotdeauna / Eternitatea pe-a lor umăr”.

E revolta din suferința ,,Plugarilor” având credința datornică uneori semănătorismului, fiindcă numai acolo zac energiile uimitoare, nebănuite ale poporului, singurele în stare să realizeze prin lupta lor o dreptate națională și socială. De aceea, sufletul poetului se apleacă smerit în fața martirilor satelor ,,La voi aleargă totdeauna / Trudindu-mi suflet să ne-nchine”.

În versurile poetului apare satul la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. E satul în care nevoia de pământ devine un imperativ al existenței, așa cum se arată în volumul ,,Din istoria Transilvaniei”⁵, formând ,,baza contradicțiilor dintre moșierime și țărănime, în condițiile păstrării unor rămășițe feudale în raporturile agrare și a dezvoltării capitalismului pe cale prusacă”. E un sat strivit de nedreptăți, dezarmat și deznădăjduit, ai căror locuitori într-o vibrantă rugăciune și amară frământare sufletească, mărturisesc simbolic în fața amintirii lui Ștefan cel Mare ,,Noi suntem drumeții piticilor vremi, / Pitici în putință și vrere / Copii fără sprijin, ne scurgem viața / Din dor și din nemângâiere” (De la voi).

Satul acesta ,,din margine de codru” , ,,orfan de cântece și glume” și cu mult ,,prinos de jale”, căruia ursitoarele i-au hărăzit să-l părăsească voinicii, din fiecare casă plecând un pribeag. ,,Așteptare”, e satul copilăriei poetului, cu casa părintească, cu părinții, cu fine și cumetri, reconstituit din amintiri, extreme de viu și de plastic. În acest sat patriarchal, răvașul turmelor de oi înfipt în grindă ,,îi duce mintea-n alte vremi / Cu slova-i binecuvântată. / În pragul zilelor de mult / Parcă te văd pe tine, tată” (Casa noastră).⁶

În lirica lui Goga, numele proprii, n-au nicio forță de sugestie dar au, în schimb, o imensă capacitate de restructurarea vieții rurale în datele ei esențiale.Utilizarea onomasticii de tip popular are, în acest sens, o funcționalitate estetică fundamentală ,,- Ce s-a ales din casa asta / Vecine Neculai al popii!…’’(Casa noastră).

,,Se ivește-n prag copila judelui Zăbun, cea mare, ,,Nu mai plânge, Mură leică, /zice fata lăcrămând”.

,,La bordei, pe masa-ntinsă, doarme astăzi Laie Chioru” (A murit).

Satul ne apare, în fond, ca o mare familie, în care oamenii, legați prin același destin existential, se află în raporturi de cuscri și cumetri, de nași și fini, de înrudiri de sânge: veri, moș, nepot, bunică, tată, mamă, mătușă etc, poetul realizând un adevărat inventar al gradelor de rudenie, care formează satul ca personaj colectiv ,,Are să-ntristeze satul rostul meu atât de jalnic” (De-o să mor).

Înrudirea organică nu e numai între oameni, ci și între ei și natura înconjurătoare, căruia îi sunt integrați prin istorie ,,Frate bun, mi-a fost copacul / Cu podoaba lui de ieri. / El mi-a adumbrit, săracul, / Un noroc de două veri” (Amurg).

Oltul e un tată ,,Când la strigarea ta de tată / Grăbeau în codri la poiene / Feciorii mândrei Cosânzene”.

În aceeași ipostază paternă apare și codrul în poezia ,,Reîntors”, ,,Părinte-al meu din vremi de mult”. Omul e frate bun cu glia, plugarii sunt ,,copii ai firii și ai mândriei bolți albastre/ Pământul negru-i vechiul nostru tată”. O clipă milostivă a înfrățit pe veci ,,necazul și veselia” oamenilor cu a Oltului, iar o mărită dimineață le-a celebrat nunta. Pentru a insista pe ideea înfrățirii cu natura, Goga epuizează aproape toți termenii din sfera acestei noțiuni. Oltul proiectat pe istorie și reflectând în el istoria e numit, cu un termen vechi și popular ,,frățîne”, cu sens de frate de sânge. Satul lui Goga e un univers foarte bine definit și unitar, o structură în care totul se subliniază într-un pronume personal cu un conținut îmbogățit. ,,Noi” însemnând satul, neamul, întreaga existent românescă din Transilvania. Pe lângă poeziile ,,Noi” sau ,,La noi” mai sunt și altele în care pronumele personal la numărul plural acoperă întreaga sferă a unei colectivități entice ,,Și-n vreme ce sfârșiți de zile / Noi lângă cruci ne tânguim / Ei pasc la flori de pe movile / Ei ni se-ngrașe-n țintirim” (În țintirim).⁷

Copilăria a rămas în memoria poetului prin notele cele mai caracteristice vieții satului, cu dimensiunile istorice și semnificațiile lor exacte, în contextual general al ,,pătimirii noastre”. E un sat personaj moral, social și istoric. E satul duioșiei, al regretelor nostalgice, al amintirilor răscolitoare, cu oameni de omenie care se confruntă cu destinul, un sat al durerii și-al bucuriei, al iubirilor idilice sau pătimașe și mai presus de toate un sat al speranțelor izbăvitoare.⁸

Satul este cu alte cuvinte spațial protector al poetului. El este creat dintr-un șir de substantive-metafore luate din mediul familiar al vieții domestic; grădina, șura, dumbrava, ulița, ograda, podmolul, prispa, vatra, tinda, lunca, țintirimul formează cadrul obișnuit pentru imaginile sale poetice. Lor li se adaugă un grup de arbori, destul de limitat, întâlniți de obicei în preajma caselor de la țară: prunul, frăgarul, teiul, mesteacănul, plopii, răchita, salcâmii; apoi, florile de grădină, precum trandafuirul, lămâița, busuiocul, de cele mai multe ori așezate în glastră sau în păhărel. Apare apoi metafora ,,cuibului” și a ,,fluturilor”, ce trimit prin caracterul lor la spațiu închis, limitat al rostuirii gospodărești. Deschiderea spre o zare cosmică mai largă, prin existența câmpului, a pădurii, a metaforelor ilimitatului, introduce nu numai noțiuni ale spațiului, ci și ale timpului, în acest fel ,,departele” devine o categorie a ,,aproapelui”, trecutul invadând de cele mai multe ori prezentul pentru a-i mări cvalitățile expresive. Cuvinte ca jale, nenoroc, plans, soartă, lacrimi trezesc senzația de insecuritate și amenințare, deoarece în paralel cu edificarea unui registru al spațiului protector, poetul construiește în permanență un registru al agitației, al răzvrătirii, al urii. Poezia sa se expune, de obicei, antitec, prin opunerea dintre ceea ce este și ceea ce va fi. O figură a solitudinii e ,,marea”, pe când solul, ,,humusul de acasă”, îi oferă mereu metafore ale regenerării.⁹

Umanitatea cântată de el e una chinuită, oropsită, cu câștiguri incerte, nesigure, amenințate de lefegii împăratului, învățătura, dările, seceta, sunt nevoi care pun în primejdie averea românului, o pot amenința și nărui (Cantorul Cimpoi). Se vorbește de necazuri ,,de robul slab ce-a dat pământul, / de satul părăsit din care sosec din când în când mesaje triste, amenințătoare ,,Cum numai mărăcini pe câmpuri le-a mai lăsat arsura verii”, (Prăpastie), de sărăcia cumplită în care se zbat cei rămași acasă. Sufletele umile și simple ale satului sunt împovărate de pecetea unei acute și reale suferințe, izvorâtă dintr-un dezacord brutal între natural lor intimă, generoasă și legile aspre ale unei stăpâniri ce le e străină, pe care o refuză organic și al cărei sens nu-l înțeleg. O adevărată tragedie mută se desfășoară pe ulițele satului, în case, la crâșmă; peste tot diferențierile de clasă ies în evidență, născând drame familiale dureroase, înstrăinări și risipiri. Adeseori, ele îmbracă forma unor adevărate proteste colective, transformând mulțimea într-o procesiune mută dar amenințătoare. ,,Se târa poporul mut de umbre, / Neputincioasă ceată de-ngropare”.¹⁰

Diferențierile de clasă sunt surpinse mereu cu ochi viu și atent, puse în evidență într-o lumină crudă, contrastantă, în timp ce figurile venerate ale satului: preotul, dascălul, lăutarul sunt private ca parte integrantă din această comunitate rurală: preotul e și el sărac, ,,că n-are bucate dragă,” lăutarul Laie Chioru se stinge în mizerie etc.., boierul și arendașul sunt extrapolate colectivității satului, priviți fără îngăduință și urmă de simpatie: ,,În urma lor, încet, fără zăbavă, / Ca un bleestem din veacuri înnoptate, / Ca o pedeaps-a veacuri de păcate, / Venea stăpânul gliei odrăslite / Cu zâmbetul nădejdedii împlinite”.

Satul lui Goga trăiește o viață colectivă puternică, reflectată în zeci de acțiuni și ipostaze individuale, toate resimțite însă puternic la nivel de comunitate. Fiecare membru al colectivității e învestit cu îndatorii și drepturi precise, revelatoare. E o lume care trăiește multidimensional, colectiv, așa cum bine se poate deduce din poezia ,,De demult”. După ce, este întocmită o scrisoare-replică de către ,,patru juzi din patru sate” este trimis ca sol Radu Roată, împuternicit să comunice lumii durerea celor de acasă. Plecarea lui în lume este simbolică, ea traducând gestul poetului de a striga în cele patru colțuri pământești nedreptatea propriului său popor. Intuim însă în destinul lui Radu Roată o undă tragică: el nu se va mai retrage acasă, rămânând singur și înstrăinat într-o lume ostilă.

Cosmosul țărănesc pe care Goga l-a creat presupune o ambianță armonioasă între om și natură, între om și pământul natal care l-a generat. E un un fel de ,,determinism geografic”, cum îl numește poetul, un fel de nostalgie a obârșiei, a izvoarelor, mult mai accentuate la scriitorii ardeleni decât la ceilalți scriitori români. Pământul și codrul capătă la Goga atributele unei ambianțe geografice protectoare, întâlnită atât de pregnant în metafora voievoodală eminesciană. Omul nu este decât o părticică din acest cosmos umanizat, animist, o frântură a acestui ciclu biologic general ,,Eu sunt supusul firii înțelepte / Închinător la glie și la soare” (O rază), ,,Noi suntem copiii pământului bun, / Drumeți ai poruncilor firii” (Carmen).

E firesc, prin urmare, ca scoaterea din acest ciclu vital să fie dureros resimțită de către membrii colectivității sătești. Goga vorbește în acest sens de o ,,credință”, ,,de o chemare tainică a gliei”, de o ,,dualitate a sufletului, suspendat între două lumi”. ,,Cei mai mulți dintre noi, după ce ne-am smuls din sumanul strămoșesc și am primit botezul cultural al occidentului, simțind focul mistuitor al intelectualității modern, mintea ne tresare la fiecare pas, chinuită de problemele unei dualități sufletești necontenite, avem izbucniri de sănătate rustică și slăbiciuni de rafinărie apuseană, dar în adâncul inimii purtăm totdeauna frățietatea cu cei rămași în umbră și surprindem accente din simfonia nemărginită a durerii lor”.

Ruperea legăturilor cu humusul natal, cu glia paternă, generează o poezie a sfâșierii interioare, un lament deznădăjduit. Durerea ,,dezrădăcinarea”, înstrăinarea de casă și solul natal derivă în ultimă instant tot din condiția de luptător pe care comunitatea socială rustică o pretinde fiilor ei. Membru cu puteri depline în această comunitate, cel plecat nu-și mai poate exercita prerogativele, iar colectivitatea suferă la rândul ei. Cosmosul devine, astfel haos- o lume a plângeriiși a regretului după un vis spulberat. Cel plecat e o creangă ruptă cum spune recent un critic, un factor pasiv. De unde ura sau rezerva pentru mediul străin, înțelegerea orașului ca un loc al alienării și perdiției. Prin revers, satul capătă atributele protectoare ale finite umane, fiind confundat cu matca cu obârșia, centru al lumii și izvor de energie permanent și renăscătoare. Pe de altă parte, el e un spațiu al remușcării și răzvrătirii, punctul de întâlnire al tuturor visurilor și aspirațiilor insului, un paradis pierdut și veșnic adorat. Trecut prin poezia populară și prin literatura romantică, Goga a revitalizat și aici genul, dându-i o strălucire și o vibrație nouă, prin sinceritatea și profunzimea emoției topită în el. Regretul după viața de la țară nu este astfel o simplă nostalgie de cărturar, cum acreditează unii critici, ci o drama autentică, trăită intens și pe planuri diverse. Dacă la baza imputării pe care o adresează cel pierdut în lume, părinților: ,,De ce m-ați dus de lângă voi / De ce m-ați dus de-acasă?”. Stă dorința de-a urma un drum știut și statornicit în timp de atâția înaintași, regretul după sat păstrându-se încă intact, în ,,Părăsiți” suntem confruntați dintr-o dată cu imaginea negativă a următorilor pe care pot să le trezească o astfel de înstrăinare reală: aici trăim dureroasa singurătate a părinților care și-au pierdut fiii.¹¹

Regăsim aici și acea putere nostalgică din versul lui Coșbuc amplificată la proporții catastrofice, de coșmar, dar și suferința acută a inutilității așteptării, drama unei familii expropriate de ceea ce avea ea mai bun, Goga întorcând ,,cântecul înstrăinării, în general, elegia dureroasă și sceptică totodată a sufletului care constată iremediabila sa sărăcie, treptata alunecare într-un con de umbră”¹².

Scrisoare, Acasă, Dorința, Reîntors, Prima lux se înscriu în aceeași arie tematică. Ele surprind în imagini de o mare pregnanță, dubla alternativă care se deschide în țară, pe de o parte, nerecunoașterea, respingerea venită din partea vechilor semeni, a lumii din care a ieșit, pe de altă parte, inaderența ,,balaurul care înghite a sa structură la noul mediu. Confruntarea e dramatică ,,Nu te-ar cunoaște nicidecum / Să te-ntâlnească-n drum vecinii, /…”

Reintrarea în ruralitate va căpăta în acest caz un înțeles special: de regăsire a conștiinței unei misiuni istorice și al unui rol social pe care-l are de îndeplinit, în sădirea credinței mesianice în izbăvire (Dorința), ceea ce creează premisele unei judecăți de perspectivă asupra întregii sale poezii. În acest cadru, forța percurtantă a motivului înstrăinării vine de la asocierea insistentă a regretului după sat, cu sentimental mai complex al nenorocului, care este transpus într-o metafizică proprie, într-o culoare și o tonalitate specifică (Dorurile mele). Spaima aceasta de ordin existențial, teama de ceva neclar, nedefinit, inexplicabil, obsesia morții și a singurătății, voluptatea, care se degajă din unele versuri ale sale este în mod categoric un atribut al unei sensibilități moderne.¹³

Plânsul interior al poetului cunoaște și în cel de-al doilea volum al său ,,Ne cheamă pământul”, o simbolistică dintre cele mai pregnante. Și aici construcția aluzivă primează slujind comunicarea unui mesaj profetic care anunță primenirea, nașterea unei lumi noi ,,Un nou botez de primenire nouă / Sămânța bună a vremurilor moarte” (Lăcaș străbun). Mesajul, afirmă Umberto Eco, primește o funcție estetică când se prezintă structurat într-o manieră ambiguă.

În orice caz, se poate afirma, așa cum a făcut-o Lovinescu, că poezia lui Goga poartă însemnele unei ,,individualități puternice” încă de la început, din primele două volume consacrate ,,cântării pătimirii noastre”.

În căutarea unor fecunde izvoare nutritive pentru poezie, Goga le descoperă în diverse sectoare ale realului, ca și în subconștient, în memoria istorică ori afectivă. Se rememorează o vârstă paradisiacă, amintirea fiind o sursă generatoare de duioase nostalgii. Melancolia și dezamăgirea sunt provocate de perceperea tot mai acută a unei rupture ireparabile în ordinea temporalității. S-a repercutat adânc, intens dramatic în sufletul lui desprinderea de ,,microcosmosul’’ originar, care, în reprezentarea sa, semnifică un spațiu și un timp ale vârstei neștiutoare, ale armoniei eului cu Ființa. Copilăria s-a încrustat în memorie ca vârstă a voluptății pure care stăruie difuz ca un ,,cântec” ce ,,tremură departe” în dimineața ireversibilă a vieții. Fantasma ei continua să-l tulbure. O sursă a imaginarului este aducerea-aminte care ,,din oglinda-i blestemată / Învie rostul celor duse” ( Noapte).

Sub vraja ei ireală, nostalgia se înstăpânește, transfigurator, pentru o clipă și-l transportă pe poet în lumea atâtor ,,farmece uitate / Și amintirea-n țara ei mă poartă, / Cu pas încet, în carul ei de aur…’’ ( Dascălul).

Mai e posibilă întoarcerea în țara amintirii? Revenirea în acest spațiu era echivalentă cu un ritual al purificării și al regenerării moral-sufletești. A rămâne sub iradierea amintirii înseamnă a permanentiza comuniunea cu spațiul-matrice și disponibilitatea reveriei ,,Tainică și puternică e rădăcina sufletului omenesc în locul nașterii lui”¹⁴. Aducerile aminte rămân și strălucesc în adâncul sufletului, ca boabele de mărgăritar în funduri de ape. Răscolite de câte-o undă, ele se ivesc la suprafață, să ne îndemne sau să ne tulbure o clipă. ,,La podmol” în țara noastră, întoarcerile sunt decepționate, născătoare de poezie amară, de-o tristă duioșie. Nu mai regăsește ceea ce fusese odinioară ,,totul s-a schimbat, e răvășit sau amenințat de neantizare”. De codru nu se mai apropia sufletește. ,,Casa noastră” e atinsă de morbul decrepitudinii. Cu înfățișarea ei jalnică, simbolizează însăși ființa fiului ,,pribeag” nu mai puțin de înfrângeri și deziluzii. Casa e o metaforă a anxietății, ca într-o oglindă, poetul își contemplă îndurerat eul la fel de răvășit, îndepărtarea de spațiul originar înseamnă, înainte de orice, o distanțare temporală și afectivă. Spațiul se încrustează în memorie, dar, cu vremea, devine de nerecunoscut, fiindcă însemnele lui sunt legate de un timp revolut, irecuperabil, al percepției. Poetul constată că s-a îndepărtat mai degrabă de o vârstă mirifică.Uneori, câte o figură a satului îi creează pentru moment iluzia reintegrării în tărâmul mirabil al inocenței copilărești, în realitate, e obligat, privindu-se în asemenea ,,oglindă” originară, să constate și să-și accepte neîmpăcatul dualism lăuntric ,,A fost demult. / O rază care luptă / Zadarnic cu câmpiile de gheață….”.¹⁵

Altă dată, o scenă de copii declanșează automat o stare euforică. Ciudate reminiscențe urcă din străfunduri finite și-i dau senzația unei miraculoase regenerări lăuntrice, de parcă și-ar fi descoperit propria-i identitate. Copiii sunt chemați să-i primescă ,,izvorul nădejdii de mai bine’’ are sentimental că-i restituie speranța, candoarea și bucuria neîntinată. Se simte renăscut sufletește, reintegrate vârstei naive ,,Și parcă-mi picură un cântec / La poarta minții mele reci / O dulce-ntârziată rază / Din raiul meu pierdut pe veci…” (Copiilor).

Euforia e aparentă și inconsistentă, e o stare de halucinare a sufletului nostalgic, care tânjește după ce s-a consumat definitiv. Se află aici încă o probă a întoarcerii iluzorii în spațiul memoriei afective, intervine însă rapid factorul cenzurat, adică luciditatea, mintea, care restaurează tristul adevăr al ireversibilității și vanității omenești. Copiii sunt contemplați acum dintr-un unghi opus, fiind văzuți de poet ca victime ale aceluiași implacabil și etern destin.

Firește, copilăria îl conduce la sat, ca spațiu al inocenței paradisiace. De aceea, satul, întruchipând o anume vârstă, devine o componentă psihică, generatoare de melancolii suave, întoarcerea la sat implică o regresiune subiectiv-temporală, cu intenția de a recupera vârsta candorilor. Pelerinajele lui Goga, în prelungirea eminescienei ,,O rămâi”, sunt însuflețite de speranța regăsirii ,,basmului” pierdut. Prin copilărie, Blaga va descide în mit și în metafizică. ¹⁶

Goga s-a oprit, înfricoșat parcă, în fața misterului, unde istoria nu încetează să fie reală, în închipuirea sa, a rămâne în sat echivalează cu a conserva o vârstă sacră, pură. Orice contact cu acea ,,altă lume” îi evocă duios ce a fost, dar îl și întristează, pentru că îl provoacă să rememoreze cum s-au consumat ,,Năzuințe frânte-n două, / De la satul de sub munte / Până-n lumea asta nouă” (Mi-a bătut un moș la poartă).