Filonul folcloric în poezia lui Octavian Goga

de Elena BREJA

La Goga nu întâlnim poezii în formă populară deplină, căci el o imită rareori, și atunci numai până la un anumit grad. Și totuși, filonul folcloric străbate din abundență creația sa și la profunzimi neașteptate. Fenomenul e cât se poate de firesc dacă se ține seama că poezia lui Goga e în mare măsură o monografie lirică a satului transilvănean din acea epocă, așa cum a subliniat și poetul în mărturisirile sale. O monografie străbătută de puternice accente de revoltă împotriva oprimării, iar satul, deși e zugrăvit în aparență de exteriorul lui, de către unul care simte că se înstrăinează mereu, e, totuși, văzut în resorturile lui esențiale. Ca atare, folclorul e implicit prezent în această frescă clocotitoare, plină de izbucniri.

În ,,Fragmente Auto-Biografice”, poetul mărturisește ,,Am avut contact cu toate frământările anonime, cu toate lucrurile, începând de la botez până la coborârea în pământ… Mă duceam la horă, mă duceam mai mult la șezători, dar aceasta nu la Rășinari, ci într-o comună de pe Târnave, de unde era tatăl meu…1.

Cunoștințele folclorice acumulate de la sursă au primit și un suport teoretic științific prin lecturile sale universitare și de mai târziu. În ultimul an școlar 1903/1904 la Universitatea budapestană ,,Gh. Alexici” a ținut un discurs despre poezia populară română, una dintre cele mai valoroase colecții a folcloristicii noastre, mai cu seamă prin înalta ei ținută științifică.2

Înrâurirea folclorică în poezia lui Goga e ascunsă, greu de detectat. Se pare că poetul în mod evident a reușit să ascundă urmele ei și să nu dea la lumină decât elaborări radicale. Folclorul circulă în poezia lui Goga prin subterane adânci, în filoane care se întretaie felurit. Nu întâlnim citate folclorice ca în unele creații superficiale ale poeților moderni. Urmele folclorului traversează mai întâi poezile de revoltă. În ,,Clăcașii”, munca istovitoare a neiobagilor e zugrăvită în chinurile acelea de nesuportat pe care le ridică la paroxism ,,zăpușeala ucigătoare… prin holdă-și taie uliți / Cerșitorind cu ochii sfinți o dungă / De nor pribeag în vântul din zare… / Și arșița cădea ucigătoare / Pe-a secerii sclipire neîndurată”.

Munca secerișului s-a cristalizat în creația folclorică, în faimosul cântec al cununii din Transilvania. La sfârșitul secerișului în clacă, se făcea o cunună din cele mai frumoase spice, purtată cu alai și cântec până la casa gospodarului. Variantele din sudul Transilvaniei înfățișează la început tabloul ,,Dealul Mohului/ Umbra snopului, / Cine se umbrea / Și se sfătuia / Sora soarelui / și cu-a vântului / care își dispută întâietatea”(Clăcașii).

Cântecul sărbătorește încheiatul secerișului într-un cadru solemn, ca în colinde, în care protagoniștii sunt soarele și vântul, forțe capitale care coordonează munca țăranului, fiind reprezentați prin surorile lor, mai apropiate sufletește. Robotind din zori și până în noapte cu trupul mereu frânt către rădăcina spicelor, în căldura înăbușitoare a soarelui de vară, cu puțină apă adusă de la mari depărtări, singura salvare era doar umbra nu o au decât ființele privilegiate.3

Astfel, poezia ,,Oltul, prin excelență iredentistă, trădează cu cântecele populare. Legând două mari provincii istorice și fiind singurul râu care străbate Carpații, Oltul a trezit rezonanțe adânci în sufletul popular, situându-se imediat după Moldova, ca unul care denumit cele două provincii istorice: Țara Oltului și Oltenia. El apare în numeroase poezii populare, cel mai adesea personificat. În contrast cu prezentul înrobitor ,,De mult, în vremi mai mari la suflet, / Erai și tu haiduc, moșnege / …Când la strigarea ta de tată / Grăbeau din codri la poiene, / Strângând săcuri la subțioară / Feciorii mândrei Cosânzene”(Oltul).

În întruchipare de haiduc apare Oltul și în cunoscuta ,,Doina Oltului, părtaș la încăierările care au loc pe coastele lui ,,Oltule, câine spurcat, / Ce vii așa tulbruat? / Au la coadă te-a plouat / De-mi vii așa mâniat / Și cu sânge amestecat. / Tot cu sânge de haiduci, / Cu căpestre de cai murgi?’’

Împilarea maselor e oglindită și în ,,Colindă”. Fiind colindele urări cântate, inițial de Anul Nou, apoi prin extensie și de Crăciun, ele exprimă o dorință potrivită cu starea celui felicitat. Ca în orice urare, lucrurile sunt exagerate, iar în colinde puternic hiperbolizate. Ca în basme, obiectele sunt strălucitoare, confecționate din aur și argint, veșmântul gazdei având uneori chiar soarele-n piept, luna în spate, luceferii pe umeri. Gazda vârstnică e înfățișată la masă de argint pe care se află un măr de aur ce-și lapădă merele la boarea vântului, tânărul felicitat adesea e solicitat a fi domnul oștilor, fata e pețită de fiu de împărat, avuția e arătată și constă din care cu comori, butoaie cu bani mărunți, turme de oi ce albesc dealurile, cirezi de vaci etc. În concordanță cu acestea, cei felicitați sunt întâmpinați în titulatura înaltă feudală: mari boieri, boierul bătrân, doamna jupâneasa, domnul bun, jupânul jude etc. Nimic nu vorbește de sărăcie, dimpotrivă, totul se răsfață într-o opulență fără margini, așa cum numai săracul știa să viseze. Doar vreo două colinde religioase mai noi zugrăvesc antagonismul dintre bogat și sărac, rezolvat însă pe planul religios, acestea constituie, fără îndoială, excepții eterogene. Goga se inspiră din colindele populare, dar prin contrast, căci el dezvăluie tocmai ceea ce căutau să ascundă colindele, sărăcia proverbială: ,,La casa de om sărac / S-a gătat făina-n sac / Și n-avem să-ți dăm colac…” cu toate că: ,,Pe toate răzorele, / Pe toate ogoarele / Ne-am trudit picioarele…”4.

Chiar forma poeziei e construită după modelul popular. În consonanță cu tonul elegiac a majorității poeziilor sale, Goga insistă asupra doinelor și cântecelor populare cu conținut similar. De exemplu, doina e citată ca un laitmotiv ce revine într-o sumedenie de poezii, precum Noi, În codru, Dimineața, La groapa lui Laie, Clăcașii, Așteptare, Graiul pâinii, Cum zbori cu trenul, În Pacea mută, iar Doina încearcă o definire largă a acesteia. Doina, ,,meșteră cântare”, ,,plânge”, dar plânsul ei nu e de circumstanță, ci e străvechi, e ,,plânsul veacurilor duse”, ea e ,,soră pururea cu noi, obidiții Transilvaniei”. Ea e generată în munte ,,sus pe culme / Din fluier”, unde trăiește în forma ei pură, de aceea e atât de profundă și răscolitoare în lirismul ei, încât dacă s-ar ,,coborî în largul văii / Și-o lume te va asculta / Și-o lume-ntreagă va începe / Să plângă cu durerea ta”.Niciun poet nu a stăruit atât de îndelungat asupra acestui gen folcloric cu rădăcini străvechi pentru a-i arăta puterea de fascinare și rosturile adânci în viața țăranilor obidiți. Doina e o hrană zilnică, indispensabilă ca și pâinea, aerul, și apa, de aceea chiar pe noul născut poetul se gândește ,,să-l cunune cu doina din dumbravă!”5

Cântărețul popular îi vede în chip similar geneza în zbuciumul celor obidiți, însoțind omul din fragedă copilărie. Ostașii sub arme, în clipele de răgaz se alintă cu vraja ei ,,Târziu, un fluier prinde-a zice / O doină vechie de pe Jiu, / Din ochi dau lacrimi să le pice / De-atâta jale și pustiu…”

Ea e purtată de vânt în chip de mustrare și din ,,tranșeele nemțești.Tipul desăvârșit al doinei se naște însă în următoarea împrejurare ,,Când se tânguie ciobanul / După turma lui de oi”6.

În general, poetul înfățișează doina noastră cu puteri cosmice. Ea înfioară nu numai bolta înstelată, ci și călătoarele privighetori care anume ,,Vin doina să ni-asculte”. Ea, în general, e natură, ca un al cincilea element alături de cele ale alchimiei, pământul, aerul, focul și apa, căci vântul, ,,fâlfâind din aripă” ,,pe unde trece / O doină domol se-nfiripă / Și doina o cântă alunii din crâng / Și-o tremură-n murmur izvoul, / Și doina trezește turma din deal / Și turma trezește păstorul’’.7

Viforul, cutremurul, craterul, prăpastia etc. Îi sunt firești, ,,organice”. Ca expresioniștii, e însetat de descătușare din lumea de țărână și de cufundare în cosmicitate.8

În doină ,,E parcă vraja firii-ntregi” care se furișează mai cu seamă în sufletul singuratic al călătorului. Astfel, imaginea sumbră a satului care se pustiește nu poate fi decât văduvită și de vraja doinei.

Întrucât , cântecul e sinonim la poet cu doina, numai că primul are o sferă mai largă, ca în terminologia populară de pe alocuri, pe când doina ar denumi specia cea mai tristă și răscolitoare a genului. Unele cântece sunt triste ca și doina ,,Căci cântecele noastre plâng/ În ochii tuturora”, iar la auzul unui cântec, poetul simte cum îl apasă jalea lui.

Cântecul exprimând și dorul și veselia, apoi gama chinuită a stărilor pe care le trezește sentimentul eroic.

O temă frecventă în lirica poetului e lipsa de noroc, strâns înrudită cu cea folclorică. Poetul se plânge într-unul din ,,Cântece”: ,,Mi s-a dus norocul / Nu-l mai plânge, mamă..’’ întocmai ca și cântărețul popular ,,Măicuță, al meu noroc / L-ai pus cu lemne pe foc’’.

Uneori, norocul poetului ,,s-a dus în altă țară”, pe când insul din popor se jelește ,,Maică norocelul meu / L-au bătut boii-n părău” sau chiar a căzut în baltă, în apă.”(Cântece)

Baba își plânge vecinul ce a trudit o viață întreagă. Când răul e prea apăsător, oamenii mai încearcă să înduplece pe împăratul surd la durerile celor mulți. Se găsește refugiu la părintele din sat unde își spun păsurile împotriva ,,domnilor latifundiari” care le-au cotropit moșiile.

Dorul ocupă un loc preponderent în poezia lui Goga în înțelesul lui folcloric, atât de greu de definit. Aspirația vagă către ceva care trezește în suflet un fel de tristețe potolită, senină, curmată uneori de izbucniri. E înrudit cu nostalgia, cu care totuși nu se confundă, deoarece e însoțit de înțelegere și resemnare în fața vieții care curge într-un sens ireversibil.

În manieră populară, dorul apare la Goga scris ,,Și dorurile mele scrise / Pe fața foilor de mură” (Reîntors), ,,Dorurile noastre-s scrise / Pe-aseta foi nemângâiete” (Cântece), iar în cântecul popular ,,Dorul badi-i scris pe grână / Dragostea pe ușe-n tindă / Dorul badi-i scris pe masă, / Dragostea pe ușe-n casă”9.

Sentimentul erotic, e mai firav reprezentat în poezia lui Goga, în concordanță cu crezul mărturisit în mai multe rânduri ,,Pe mine, ca scriitor, susțineam eu, nu mă interesează individualul, ci vreau să redau expresia mulțimii, viitoarea sufletească a poporului din care fac parte’’10.Totuși, se arată și el a fi robit ,,de un drac cu ochii vineți, aidoma flăcărilor de la sate’’. Vădit de sorginte folclorică e ideea poetică din Cântece, despre luna indiscretă, ,,stea vicleană care divulgă secretul erotic ,,Și mă știe satul’’.

Soarele e îngăduitor pentru îndrăgostitul din popor. Alteori, și o parte dintre stele sunt complice ale lunii, ca la Goga ,,Și soarele-mi ține parte / Și stelele jumătate / Numai luna dușmana / Îmi pare că ar jura / Că pe mine m-ar fi văst…”

Poetul îi trimite iubitei ,,-n miez de noapte / Toate visurile mele… / Fată mare, fată mare / Lasă-le să vie-n casă…”.

Cântărețul popular îi trimite iubitei dorul ,,Vine dorul badiului / Noaptea-n timpul somnului” care a îndemnat ,,Du-te, dorule și spune / La mândruța vorbe bune”.

Busuiocul, floarea dragostei, folosit din vechime în atâtea descântece, e purtat și azi de fete. În poezia lui Goga, el apare o singură dată ca floare a dragostei ,,Bolnăvit de doruri multe, / Moare-n geam azi busuiocul, / căci lipsesc acei ,,ochi căprui” care-i sunt senini de grijă.

Prin extensie, el e asociat și cu imaginea satului părăsit pe care îl recheamă în Bucureștiul refugiului ,,Eu te simt că tu ești singurul meu frate, / Rătăcit și galben fir de busuioc..” (Cântece, IV).

Poetul s-a arătat deosebit de sensibil și la celălalt aspect al vieții rurale, veselia în toi, așa cum se desfășura ea la întrunirile colective. De altfel, unii contemporani ni-l înfățișează iubitor de petreceri cu lăutari și el însuși bun interpret. În Cântece I-III, Goga a izbutit să redea acel avânt homeric al veseliei la un pahar de băutură ca nimeni altul în poezia noastră. Un cercetător ca I. Constantinescu, pretindea că acestea s-ar resimți de influența poeziilor lui Petofi. Dar Goga n-avea nevoie să alerge tocmai la Petofi pentru a zugrăvi această atmosferă, fiindcă poetul o cunoaște atât din practică după cum atestă amintirile contemporanilor, cât și mai cu seamă dintr-o sumedenie de cântece și balade populare. În folclorul nostru există o categorie a așa ziselor cântece de pahar, regional denumite, care exprimă tocmai expansiunea sufletească a celor dedați chefului. Goga s-a ridicat la o sinteză de grad superior, imprimând veselie din aceste cântece o valoare epică, pe care de asemenea a luat-o din folclor, în primul rând din balada transilvăneană Gruia lui Novac.11

La fel și poetul, la crâșma din Dealu-Mare- toponimicul poate să fie fictiv, dar poate să se refere la alte cârciume existente în trecut atât pe culmea Dealu Mare dintre Abrud și Zlatna, cât și pe cea cu același nume dintre Brad-Abrud sau poate Vârfuri-Vașcău – în tovărășia lăutarului ,,De trei zile beau și-mi zice / Din lăută Laie Chioru”.

Veselia e mai avântată și din împletirea cu sentimentul eroic. Aceasta nu e o noutate, fiindcă în întreg folclorul nostru se laudă nurii crâșmăriței care se cere a fi, întâi de toate, frumoasă ,,La Voica cârciumăreasa, / Bat-o Dumnezeu s-o bată / Mult e-naltă sprâncenată, / Scoate litra plină rasă / Și mă ține după cap / Și beau vinul eu cu drag…”.

De o frumusețe e și Băduleasa din balada ,,Badiu Cârciumaru”.

Cadrul folcloric al chefului e împlinit de poet cu elemente proprii, mai cu seamă în Cântece II-III, unde apar crâșmarul Nicolaie și preotul satului.

Forma acestor ,,Cântece” ar fi în totalitate populară dacă rima n-ar fi încrucișată. Goga a dat corespondentul cult al cântecelor de pahar în exemplarul cel mai izbutit de până acum. De altfel, cârciuma revine des în poeziile lui în rostul ei complex de odinioară. În împrejurările de atunci, aici e singurul loc de întâlnire al comunității satului și oamenii veneau în primul rând din nevoia elementară de a-și schimba părerile după o săptămână de lucru, de a afla noutățile, de a-și întâlni rude și prieteni. În al doilea rând, aici se organiza hora satului și tot aici omul încerca să-și dezmorțescă sufletul cu un pahar de vin, pentru a alunga amarul. Un fel de farmacie sufletească, așa era cârciuma acelor vremi, cum a cântat-o și poetul care își compară inima bolnavă cu un ,,Făgădău de drum de țară / din care s-au înfruptat toți drumeții”.12

Octavian Goga a iubit cântecul popular și pe interpreții acestuia. Câtă prețuire i-a dat unui lăutar de țară se vede din monumentul literar pe care i l-a ridicat lui Laie Chioru, acel ,,cântăreț din patru strune” din ,,Cântece”, ,,A murit…”, ,,La groapa lui Laie” și ,,Lăutarul”. El rămâne veșnic în literatură alături de Barbu Lăutaru al lui V.Alecsandri și de Florică Ceterașul al lui I.Paul. Laie Chioru e umilul ceteraș de sat, fără alte preocupări decât să aline și să înveselească pe cei din jur. El nu știe decât ,,…două din lăută. / Una-i dor și una-i jele”.13

E un doctor de suflete prin artă. Și de aceea a rămas atât de sărac între sătenii săraci, încât și la moarte, Mura nu are decât creițarul de pus pe buze după datina străbună pentru plata vămii, iar fața judelui aduce al doilea obiect elementar al ceremonialului funebru, luminarea ,,Șede Domnul cu Sâmpetru / La o masă de argint”.

Ca în colinde, ca să cânte și stelelor durerea celor mulți, neamul oropsit va avea și el ,,o stea” ,,de pază”. Goga se apropie cu sfială de acest cântăreț modest și înzestrat ca atâția alții, și din atmosfera poeziilor străbate omagierea caldă a unui mare artist pentru celălalt mare artist, reprezentant al atâtor anonimi care și-au împlinit datoria talentului lor.

Trebuie remarcat însă că tema din colinde e religioasă sau miraculosul creștin din unele basme sunt permanent încărcate de realitățile lumii acesteia.14

Viața folclorică a satului e urmărită de poet în ipostazele ei de căpetenie. Alături de petrecerea de la crâșma satului, e amintită și hora. Poetul vrea să mai joace ,,senina și vesela horă” care de fapt e un brâu, după felul cum îl descrie poetul, așa cum îl joacă mărginenii, cu îndârjire ,,Și tropotul vostru din greu apăsat / Tarâmul să stea să-l scufunde”.

Atmosfera jocului de la stână după ,,cântec de cimpoaie” din ,,La stână” e similară prin exuberanța ei cu cea din ,,Cade-o lacrimă”, unde ,,Tremură de chiot hanul”. Colindatul e redus la elemental său de căpetenie, așteptarea încordată a colindătorilor în liniștea nopții, apoi, erupția glasurilor acestora în care colinda e ,,legănată” aluzie la ritmul viu și incisiv al colindelor noastre.

Sunt prezentate, de asemenea, și șezătorile satului pe care poetul le ascultă ,,ca o cenușotcă”. În general, povești spune ,,moșu” și din depănarea lui se desprinde ,,vraja basmelor cu zmeii rătăcitori” care a încântat ascultătorii de atâtea ori. Mai este amintit și ,,hâtrul dascălu Ilie”, bun cunoscător al Esopiei. Însuși poetul a devenit povestitor al șezătorilor ,,De câte ori am spus povestea / Lui Alecsandru Machidon”.15

Unele figuri din basme s-au întipărit adânc în mintea poetului. Haiducii sunt asemenea ca ,,Feciorii mândrei Cosânzene’’, iar Cosânzeana fiind ,,A visurilor noastre Doamnă’’, iar șezătorile se sting ,,Și de Feți-Frumoși uitată / Mândra Cosânzeană moare’’.16

Oamenii sunt ,,tovarăși buni ai Cosânzenii”. Existența li se desfășoară în acord nu numai cu ritmurile cosmice, ci și cu cele mitic-folclorice. Tărâmurile, în ciuda diferenței de statut ontologic, comunică între ele și își transmit același fior universal cu efect modelator, în publicistică, se insinuează deseori ambivalența pământului- fiind sursă a realului, e în același timp, impuls al ficțiunii. E firească trecerea din starea de penurie a existenței reale în spațiu fast al poveștii, ca o compensație de ordin spiritual și ca un act de regenerare moral-sufletească. În momente de restriște poetul se întoarce la codrul copilăriei, păstrător al miracolelor poveștii și i se adresează cu formule adecvate ,,Cinstite crai”, ,,Stăpâne codru, crai bâtrân!”. Apostolul e ,,bătrânul mag”, dascălul pare și el ,,un mag din basme”17.

În coșmaruri sau în clipe grele apar și fioroasele personaje negative ale basmelor noastre. Asemeni pajurei care scoate voinicul de pe tărâmul celălalt, hrănind-o cu care de pâine, butoaie de vin, sau ca acea corboică uriașă care își hrănea puii cu cirezi de boi, turme de oi cu coiobani cu tot din balada Corboaica și vântul turbat pe care poetul o putea cunoaște și din colecția lui At. Marinescu. Chiar orașul, îi trezește poetului în noaptea plecării la școală (Prima Lux) vedenia ,,o gură roșă de balaur” ,,cu solzi strălucitori de aur” pentru ca apoi chiar la lumina zilei vedenia să persiste ,,O gură roșă de balaur mi se părea aprinsul soare”. Lumea toată se află în prejma unei revelații.O vrajă inanalizabilă înuflețește textul.18

Goga a prelucrat chiar un basm popular, luându-i motivul inițial și dându-i altă interpretare. Împăratul care râdea cu un ochi și plângea cu celălalt (Poveste) scrisă la începutul războiului, povestea dezvăluie poziția neutră a României față de frații subjugați care își așteaptă eliberatorii ,,Ei, ochiul care râde, noi ochiul care plânge”.

Critica literară a semnalat și prelucrarea altei teme folclorice, precum căsătoria dintre frate și soră, din cunoscuta baladă populară ,,Soarele și Luna”. Din această temă, poetul nu a luat decât ideea pe care a tratat-o cu totul altfel decât în folclor. Alături de ,,craiul Soare” și de Lună, el introduce și pe ,,moș Amurg” desigur, după modelul personajelor din basme ce personifică cele trei etape nocturne – Murgilă, Miezilă, și Zorilă. Cei doi nu sunt frați, ca atare incestul nu mai e un obstacol și moș Amurg nu-i dă fata fiindcă îl vede ,,huzurând în lene”. De aceea pădurea, florile înțeleg ,,durerea Lumii” (Asfințit).

Procedeul de a prelucra doar ideea poetică din sursa folclorică, lăsând la o parte toată fabulația, a mai fost utilizat și în drama ,,Meșterul Manole”. Drama veche e modernizată, localizată în atelierul unui sculptor care își îngroapă iubirea în statuia prin care se depășește.

Din arsenalul procedeelor poetice și stilistice al poeziei populare, Goga a reținut doar ,,anafora”, adică repetarea primei părți a versului, de obicei nou fiind numai cuvântul ultim ,,Pe șuvița de pe tâmplă / Pe șuvița de pe frunte”.

Procedeul apare în poeziile ,,Bătrâni”, ,,CânteceVI”, ,,Așteptarea” și ,,Vânt de seară” având modelul apropiat în versurile populare ca în balada ,,Corbea”.

Dacă Goga a refăcut printr-o sinteză profund personală ecourile folclorului, el s-a arătat deosebit de iscusit în a prinde pe viu graiul popular. Scena I din actul II din piesa ,,Domnul Notar” începe cu conversația spumoasă dintre Toderaș cel cu chef și Borza, grăbit să ajungă la casa Otiliei. Vorbele ies ,,suculente” înșirându-se ca pe o salbă, redate cu o placere deosebit de sensibilă la geniul limbii. Divagările lui Toderaș sunt autentice și construite cu măiestrie, încât nu-și găsesc corespondent decât în dialogurile lui Creangă.19

,,Nunta” e evocată de Goga (în ,,Oltul”, de exemplu) s-a săvârșit in illo tempore. De aici, provine simțul obârșiei unice, imemoriale, a tot ce există. Interregnul devine consens al confraternității cosmice, al unei religii elementatre, fără accente de misticitate, unde sacrul și profanul se întrepătrund. Toate există aici în relație, fiind corespondente prin invizibile legături.

Influența folclorului în poezia lui Goga este mai profundă decât cea demonstrată. Dincolo de împrumuturile supuse unor prefaceri substanțiale, folclorul a lăsat o pecete mai adâncă. Melodiile doinelor de pe Târnave se caracterizează printr-un lirism profund, cu o învolburare titanic, care copleșește. E o neliniște în mișcare, sufletul parcă se caută, dar nu se regăsește, iar timpul parcă s-a oprit în loc. Goga a transpus cu mijloace literare această mișcare sufletească ce pulsează în intonațiile doinei târnăvene și a creat corespondentul inefabil-ceea ce unii ar numi poezia pură-al ideilor și al imaginilor poetice formulate cu tărie profetică despre aspirațiile de eliberare ale românilor transilvăneni.20

Locul pe care îl deține folclorul în opera lui Goga va fi relevant de deplin dacă se va arăta și contribuția teoreticianului Goga. Părerile pline de sclipiri se pot culege din unele articole și mai cu seamă din conferința despre Miorița, ținută la Universitatea din Cluj în 1936, care a lăsat o adâncă impresie asupra auditorilor și care poate fi socotită prelegerea inaugural a cursului său de la catedra de litaratură română a universității clujene.

1 Aurel Rău, Octavian Goga cenzurat, Filonul folcloric în poezia lui Goga, Ed.Dacia,Cluj Napoca ,2004,p.132

2 Ibidem,p.133

3 Ibidem,p.134

4Aurel Rău, Octavian Goga cenzurat, Filonul folcloric în poezia lui Goga, Ed.Dacia,Cluj Napoca ,2004, p.135

5 Aurel Rău, Octavian Goga cenzurat, Filonul folcloric în poezia lui Goga, Ed.Dacia,Cluj Napoca ,2004,p.137

6 Ibidem,p.138

7 Ibidem,p.138

8 Ilie Guțan, Octavian Goga-Argumentul operei, Ed.Minerva, București,1987, p.144

9 Aurel Rău, Octavian Goga cenzurat, Filonul folcloric în poezia lui Goga, Ed.Dacia,Cluj Napoca ,2004, p.140

10 Ibidem, p.140

11 Aurel Rău, Octavian Goga cenzurat, Filonul folcloric în poezia lui Goga, Ed.Dacia,Cluj Napoca ,2004,p.142

12 Ibidem,p.143

13 Ibidem,p.143

14 Ion Dodu Bălan, Octavian Goga,Ed.Minerva,București,1975,p.209

15 Aurel Rău, Octavian Goga cenzurat, Filonul folcloric în poezia lui Goga, Ed.Dacia,Cluj Napoca ,2004,p.145

16Octavian Goga, Din larg, Poeme postume, Ed.Fundația pentru Literatură și Artă, București, 1939, p.35

17 Octavian Goga în memoria și conștiința critică românescă, Ediție îngrijită de Al.Husar și Ioan Șerb,Ed. Grai și suflet-Cultura națională,București,2004,p.584

18 Ilie Guțan, Octavian Goga-Argumentul operei, Ed.Minerva, București,1987, p.154

19Octavian Goga, Opere: Poezii.Teatru.Mărturisiri.Însemnări.Jurnale,Ed.Univers Enciclopedic,București,2001,p3

20 Aurel Rău,Octavian Goga cenzurat,Ed.Dacia,Cluj Napoca, 2004, p.147

Bibliografia operei

  • Goga, Octavian, Din larg, Poeme postume, Editura Fundația pentru Literatură și Artă, București, 1939

  • Goga, Octavian, Opere: Poezii.Teatru.Mărturisiri.Însemnări.Jurnale, Editura Univers Enciclopedic, București, 2001

Bibliografia critică

  • Bălan, Dodu Ion, Octavian Goga Monografie, Editura Minerva, București, 1975

  • Guțan, Ilie, Octavian Goga, Argumentul operei, Editura Minerva, București, 1987

  • Rău, Aurel, Octavian Goga cenzurat, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2004

  • Octavian Goga în memoria și conștiința critică românescă, Ediție îngrijită de Al.Husar și Ioan Șerb,Ed. Grai și suflet-Cultura națională,București,2004

 

Adaugă la favorite Legătură permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Arhiva pdf