Categorie: Cronică literară

de Elena BREJA

La Goga nu întâlnim poezii în formă populară deplină, căci el o imită rareori, și atunci numai până la un anumit grad. Și totuși, filonul folcloric străbate din abundență creația sa și la profunzimi neașteptate. Fenomenul e cât se poate de firesc dacă se ține seama că poezia lui Goga e în mare măsură o monografie lirică a satului transilvănean din acea epocă, așa cum a subliniat și poetul în mărturisirile sale. O monografie străbătută de puternice accente de revoltă împotriva oprimării, iar satul, deși e zugrăvit în aparență de exteriorul lui, de către unul care simte că se înstrăinează mereu, e, totuși, văzut în resorturile lui esențiale. Ca atare, folclorul e implicit prezent în această frescă clocotitoare, plină de izbucniri.

În ,,Fragmente Auto-Biografice”, poetul mărturisește ,,Am avut contact cu toate frământările anonime, cu toate lucrurile, începând de la botez până la coborârea în pământ… Mă duceam la horă, mă duceam mai mult la șezători, dar aceasta nu la Rășinari, ci într-o comună de pe Târnave, de unde era tatăl meu…”¹.

Cunoștințele folclorice acumulate de la sursă au primit și un suport teoretic științific prin lecturile sale universitare și de mai târziu. În ultimul an școlar 1903/1904 la Universitatea budapestană ,,Gh. Alexici” a ținut un discurs despre poezia populară română, una dintre cele mai valoroase colecții a folcloristicii noastre, mai cu seamă prin înalta ei ținută științifică.²

Înrâurirea folclorică în poezia lui Goga e ascunsă, greu de detectat. Se pare că poetul în mod evident a reușit să ascundă urmele ei și să nu dea la lumină decât elaborări radicale. Folclorul circulă în poezia lui Goga prin subterane adânci, în filoane care se întretaie felurit. Nu întâlnim citate folclorice ca în unele creații superficiale ale poeților moderni. Urmele folclorului traversează mai întâi poezile de revoltă. În ,,Clăcașii”, munca istovitoare a neiobagilor e zugrăvită în chinurile acelea de nesuportat pe care le ridică la paroxism ,,zăpușeala ucigătoare… prin holdă-și taie uliți / Cerșitorind cu ochii sfinți o dungă / De nor pribeag în vântul din zare… / Și arșița cădea ucigătoare / Pe-a secerii sclipire neîndurată”.

Munca secerișului s-a cristalizat în creația folclorică, în faimosul cântec al cununii din Transilvania. La sfârșitul secerișului în clacă, se făcea o cunună din cele mai frumoase spice, purtată cu alai și cântec până la casa gospodarului. Variantele din sudul Transilvaniei înfățișează la început tabloul ,,Dealul Mohului/ Umbra snopului, / Cine se umbrea / Și se sfătuia / Sora soarelui / și cu-a vântului / care își dispută întâietatea”(Clăcașii).

Cântecul sărbătorește încheiatul secerișului într-un cadru solemn, ca în colinde, în care protagoniștii sunt soarele și vântul, forțe capitale care coordonează munca țăranului, fiind reprezentați prin surorile lor, mai apropiate sufletește. Robotind din zori și până în noapte cu trupul mereu frânt către rădăcina spicelor, în căldura înăbușitoare a soarelui de vară, cu puțină apă adusă de la mari depărtări, singura salvare era doar umbra nu o au decât ființele privilegiate.³

Astfel, poezia ,,Oltul”, prin excelență iredentistă, trădează cu cântecele populare. Legând două mari provincii istorice și fiind singurul râu care străbate Carpații, Oltul a trezit rezonanțe adânci în sufletul popular, situându-se imediat după Moldova, ca unul care denumit cele două provincii istorice: Țara Oltului și Oltenia. El apare în numeroase poezii populare, cel mai adesea personificat. În contrast cu prezentul înrobitor ,,De mult, în vremi mai mari la suflet, / Erai și tu haiduc, moșnege / …Când la strigarea ta de tată / Grăbeau din codri la poiene, / Strângând săcuri la subțioară / Feciorii mândrei Cosânzene”(Oltul).

În întruchipare de haiduc apare Oltul și în cunoscuta ,,Doina Oltului”, părtaș la încăierările care au loc pe coastele lui ,,Oltule, câine spurcat, / Ce vii așa tulbruat? / Au la coadă te-a plouat / De-mi vii așa mâniat / Și cu sânge amestecat. / Tot cu sânge de haiduci, / Cu căpestre de cai murgi?’’

Împilarea maselor e oglindită și în ,,Colindă”. Fiind colindele urări cântate, inițial de Anul Nou, apoi prin extensie și de Crăciun, ele exprimă o dorință potrivită cu starea celui felicitat. Ca în orice urare, lucrurile sunt exagerate, iar în colinde puternic hiperbolizate. Ca în basme, obiectele sunt strălucitoare, confecționate din aur și argint, veșmântul gazdei având uneori chiar soarele-n piept, luna în spate, luceferii pe umeri. Gazda vârstnică e înfățișată la masă de argint pe care se află un măr de aur ce-și lapădă merele la boarea vântului, tânărul felicitat adesea e solicitat a fi domnul oștilor, fata e pețită de fiu de împărat, avuția e arătată și constă din care cu comori, butoaie cu bani mărunți, turme de oi ce albesc dealurile, cirezi de vaci etc. În concordanță cu acestea, cei felicitați sunt întâmpinați în titulatura înaltă feudală: mari boieri, boierul bătrân, doamna jupâneasa, domnul bun, jupânul jude etc. Nimic nu vorbește de sărăcie, dimpotrivă, totul se răsfață într-o opulență fără margini, așa cum numai săracul știa să viseze. Doar vreo două colinde religioase mai noi zugrăvesc antagonismul dintre bogat și sărac, rezolvat însă pe planul religios, acestea constituie, fără îndoială, excepții eterogene. Goga se inspiră din colindele populare, dar prin contrast, căci el dezvăluie tocmai ceea ce căutau să ascundă colindele, sărăcia proverbială: ,,La casa de om sărac / S-a gătat făina-n sac / Și n-avem să-ți dăm colac…” cu toate că: ,,Pe toate răzorele, / Pe toate ogoarele / Ne-am trudit picioarele…”⁴.

Chiar forma poeziei e construită după modelul popular. În consonanță cu tonul elegiac a majorității poeziilor sale, Goga insistă asupra doinelor și cântecelor populare cu conținut similar. De exemplu, doina e citată ca un laitmotiv ce revine într-o sumedenie de poezii, precum Noi, În codru, Dimineața, La groapa lui Laie, Clăcașii, Așteptare, Graiul pâinii, Cum zbori cu trenul, În Pacea mută, iar Doina încearcă o definire largă a acesteia. Doina, ,,meșteră cântare”, ,,plânge”, dar plânsul ei nu e de circumstanță, ci e străvechi, e ,,plânsul veacurilor duse”, ea e ,,soră pururea cu noi, obidiții Transilvaniei”. Ea e generată în munte ,,sus pe culme / Din fluier”, unde trăiește în forma ei pură, de aceea e atât de profundă și răscolitoare în lirismul ei, încât dacă s-ar ,,coborî în largul văii / Și-o lume te va asculta / Și-o lume-ntreagă va începe / Să plângă cu durerea ta”.Niciun poet nu a stăruit atât de îndelungat asupra acestui gen folcloric cu rădăcini străvechi pentru a-i arăta puterea de fascinare și rosturile adânci în viața țăranilor obidiți. Doina e o hrană zilnică, indispensabilă ca și pâinea, aerul, și apa, de aceea chiar pe noul născut poetul se gândește ,,să-l cunune cu doina din dumbravă!”⁵

Cântărețul popular îi vede în chip similar geneza în zbuciumul celor obidiți, însoțind omul din fragedă copilărie. Ostașii sub arme, în clipele de răgaz se alintă cu vraja ei ,,Târziu, un fluier prinde-a zice / O doină vechie de pe Jiu, / Din ochi dau lacrimi să le pice / De-atâta jale și pustiu…”

Ea e purtată de vânt în chip de mustrare și din ,,tranșeele nemțești.Tipul desăvârșit al doinei se naște însă în următoarea împrejurare ,,Când se tânguie ciobanul / După turma lui de oi”⁶.

În general, poetul înfățișează doina noastră cu puteri cosmice. Ea înfioară nu numai bolta înstelată, ci și călătoarele privighetori care anume ,,Vin doina să ni-asculte”. Ea, în general, e natură, ca un al cincilea element alături de cele ale alchimiei, pământul, aerul, focul și apa, căci vântul, ,,fâlfâind din aripă” ,,pe unde trece / O doină domol se-nfiripă / Și doina o cântă alunii din crâng / Și-o tremură-n murmur izvoul, / Și doina trezește turma din deal / Și turma trezește păstorul’’.⁷

Viforul, cutremurul, craterul, prăpastia etc. Îi sunt firești, ,,organice”. Ca expresioniștii, e însetat de descătușare din lumea de țărână și de cufundare în cosmicitate.⁸

În doină ,,E parcă vraja firii-ntregi” care se furișează mai cu seamă în sufletul singuratic al călătorului. Astfel, imaginea sumbră a satului care se pustiește nu poate fi decât văduvită și de vraja doinei.

Întrucât , cântecul e sinonim la poet cu doina, numai că primul are o sferă mai largă, ca în terminologia populară de pe alocuri, pe când doina ar denumi specia cea mai tristă și răscolitoare a genului. Unele cântece sunt triste ca și doina ,,Căci cântecele noastre plâng/ În ochii tuturora”, iar la auzul unui cântec, poetul simte cum îl apasă jalea lui.

Cântecul exprimând și dorul și veselia, apoi gama chinuită a stărilor pe care le trezește sentimentul eroic.

O temă frecventă în lirica poetului e lipsa de noroc, strâns înrudită cu cea folclorică. Poetul se plânge într-unul din ,,Cântece”: ,,Mi s-a dus norocul / Nu-l mai plânge, mamă..’’ întocmai ca și cântărețul popular ,,Măicuță, al meu noroc / L-ai pus cu lemne pe foc’’.

Uneori, norocul poetului ,,s-a dus în altă țară”, pe când insul din popor se jelește ,,Maică norocelul meu / L-au bătut boii-n părău” sau chiar a căzut în baltă, în apă.”(Cântece)

Baba își plânge vecinul ce a trudit o viață întreagă. Când răul e prea apăsător, oamenii mai încearcă să înduplece pe împăratul surd la durerile celor mulți. Se găsește refugiu la părintele din sat unde își spun păsurile împotriva ,,domnilor latifundiari” care le-au cotropit moșiile.

Dorul ocupă un loc preponderent în poezia lui Goga în înțelesul lui folcloric, atât de greu de definit. Aspirația vagă către ceva care trezește în suflet un fel de tristețe potolită, senină, curmată uneori de izbucniri. E înrudit cu nostalgia, cu care totuși nu se confundă, deoarece e însoțit de înțelegere și resemnare în fața vieții care curge într-un sens ireversibil.

În manieră populară, dorul apare la Goga scris ,,Și dorurile mele scrise / Pe fața foilor de mură” (Reîntors), ,,Dorurile noastre-s scrise / Pe-aseta foi nemângâiete” (Cântece), iar în cântecul popular ,,Dorul badi-i scris pe grână / Dragostea pe ușe-n tindă / Dorul badi-i scris pe masă, / Dragostea pe ușe-n casă”⁹.

Sentimentul erotic, e mai firav reprezentat în poezia lui Goga, în concordanță cu crezul mărturisit în mai multe rânduri ,,Pe mine, ca scriitor, susțineam eu, nu mă interesează individualul, ci vreau să redau expresia mulțimii, viitoarea sufletească a poporului din care fac parte’’¹⁰.Totuși, se arată și el a fi robit ,,de un drac cu ochii vineți, aidoma flăcărilor de la sate’’. Vădit de sorginte folclorică e ideea poetică din Cântece, despre luna indiscretă, ,,stea vicleană” care divulgă secretul erotic ,,Și mă știe satul’’.

Soarele e îngăduitor pentru îndrăgostitul din popor. Alteori, și o parte dintre stele sunt complice ale lunii, ca la Goga ,,Și soarele-mi ține parte / Și stelele jumătate / Numai luna dușmana / Îmi pare că ar jura / Că pe mine m-ar fi văst…”

Poetul îi trimite iubitei ,,-n miez de noapte / Toate visurile mele… / Fată mare, fată mare / Lasă-le să vie-n casă…”.

Cântărețul popular îi trimite iubitei dorul ,,Vine dorul badiului / Noaptea-n timpul somnului” care a îndemnat ,,Du-te, dorule și spune / La mândruța vorbe bune”.

Busuiocul, floarea dragostei, folosit din vechime în atâtea descântece, e purtat și azi de fete. În poezia lui Goga, el apare o singură dată ca floare a dragostei ,,Bolnăvit de doruri multe, / Moare-n geam azi busuiocul, / căci lipsesc acei ,,ochi căprui” care-i sunt senini de grijă.

Prin extensie, el e asociat și cu imaginea satului părăsit pe care îl recheamă în Bucureștiul refugiului ,,Eu te simt că tu ești singurul meu frate, / Rătăcit și galben fir de busuioc..” (Cântece, IV).

Poetul s-a arătat deosebit de sensibil și la celălalt aspect al vieții rurale, veselia în toi, așa cum se desfășura ea la întrunirile colective. De altfel, unii contemporani ni-l înfățișează iubitor de petreceri cu lăutari și el însuși bun interpret. În Cântece I-III, Goga a izbutit să redea acel avânt homeric al veseliei la un pahar de băutură ca nimeni altul în poezia noastră. Un cercetător ca I. Constantinescu, pretindea că acestea s-ar resimți de influența poeziilor lui Petofi. Dar Goga n-avea nevoie să alerge tocmai la Petofi pentru a zugrăvi această atmosferă, fiindcă poetul o cunoaște atât din practică după cum atestă amintirile contemporanilor, cât și mai cu seamă dintr-o sumedenie de cântece și balade populare. În folclorul nostru există o categorie a așa ziselor cântece de pahar, regional denumite, care exprimă tocmai expansiunea sufletească a celor dedați chefului. Goga s-a ridicat la o sinteză de grad superior, imprimând veselie din aceste cântece o valoare epică, pe care de asemenea a luat-o din folclor, în primul rând din balada transilvăneană Gruia lui Novac.¹¹

La fel și poetul, la crâșma din Dealu-Mare- toponimicul poate să fie fictiv, dar poate să se refere la alte cârciume existente în trecut atât pe culmea Dealu Mare dintre Abrud și Zlatna, cât și pe cea cu același nume dintre Brad-Abrud sau poate Vârfuri-Vașcău – în tovărășia lăutarului ,,De trei zile beau și-mi zice / Din lăută Laie Chioru”.

Veselia e mai avântată și din împletirea cu sentimentul eroic. Aceasta nu e o noutate, fiindcă în întreg folclorul nostru se laudă nurii crâșmăriței care se cere a fi, întâi de toate, frumoasă ,,La Voica cârciumăreasa, / Bat-o Dumnezeu s-o bată / Mult e-naltă sprâncenată, / Scoate litra plină rasă / Și mă ține după cap / Și beau vinul eu cu drag…”.

De o frumusețe e și Băduleasa din balada ,,Badiu Cârciumaru”.

Cadrul folcloric al chefului e împlinit de poet cu elemente proprii, mai cu seamă în Cântece II-III, unde apar crâșmarul Nicolaie și preotul satului.

Forma acestor ,,Cântece” ar fi în totalitate populară dacă rima n-ar fi încrucișată. Goga a dat corespondentul cult al cântecelor de pahar în exemplarul cel mai izbutit de până acum. De altfel, cârciuma revine des în poeziile lui în rostul ei complex de odinioară. În împrejurările de atunci, aici e singurul loc de întâlnire al comunității satului și oamenii veneau în primul rând din nevoia elementară de a-și schimba părerile după o săptămână de lucru, de a afla noutățile, de a-și întâlni rude și prieteni. În al doilea rând, aici se organiza hora satului și tot aici omul încerca să-și dezmorțescă sufletul cu un pahar de vin, pentru a alunga amarul. Un fel de farmacie sufletească, așa era cârciuma acelor vremi, cum a cântat-o și poetul care își compară inima bolnavă cu un ,,Făgădău de drum de țară / din care s-au înfruptat toți drumeții”.¹²

Octavian Goga a iubit cântecul popular și pe interpreții acestuia. Câtă prețuire i-a dat unui lăutar de țară se vede din monumentul literar pe care i l-a ridicat lui Laie Chioru, acel ,,cântăreț din patru strune” din ,,Cântece”, ,,A murit…”, ,,La groapa lui Laie” și ,,Lăutarul”. El rămâne veșnic în literatură alături de Barbu Lăutaru al lui V.Alecsandri și de Florică Ceterașul al lui I.Paul. Laie Chioru e umilul ceteraș de sat, fără alte preocupări decât să aline și să înveselească pe cei din jur. El nu știe decât ,,…două din lăută. / Una-i dor și una-i jele”.¹³

E un doctor de suflete prin artă. Și de aceea a rămas atât de sărac între sătenii săraci, încât și la moarte, Mura nu are decât creițarul de pus pe buze după datina străbună pentru plata vămii, iar fața judelui aduce al doilea obiect elementar al ceremonialului funebru, luminarea ,,Șede Domnul cu Sâmpetru / La o masă de argint”.

Ca în colinde, ca să cânte și stelelor durerea celor mulți, neamul oropsit va avea și el ,,o stea” ,,de pază”. Goga se apropie cu sfială de acest cântăreț modest și înzestrat ca atâția alții, și din atmosfera poeziilor străbate omagierea caldă a unui mare artist pentru celălalt mare artist, reprezentant al atâtor anonimi care și-au împlinit datoria talentului lor.

Trebuie remarcat însă că tema din colinde e religioasă sau miraculosul creștin din unele basme sunt permanent încărcate de realitățile lumii acesteia.¹⁴

Viața folclorică a satului e urmărită de poet în ipostazele ei de căpetenie. Alături de petrecerea de la crâșma satului, e amintită și hora. Poetul vrea să mai joace ,,senina și vesela horă” care de fapt e un brâu, după felul cum îl descrie poetul, așa cum îl joacă mărginenii, cu îndârjire ,,Și tropotul vostru din greu apăsat / Tarâmul să stea să-l scufunde”.

Atmosfera jocului de la stână după ,,cântec de cimpoaie” din ,,La stână” e similară prin exuberanța ei cu cea din ,,Cade-o lacrimă”, unde ,,Tremură de chiot hanul”. Colindatul e redus la elemental său de căpetenie, așteptarea încordată a colindătorilor în liniștea nopții, apoi, erupția glasurilor acestora în care colinda e ,,legănată” aluzie la ritmul viu și incisiv al colindelor noastre.

Sunt prezentate, de asemenea, și șezătorile satului pe care poetul le ascultă ,,ca o cenușotcă”. În general, povești spune ,,moșu” și din depănarea lui se desprinde ,,vraja basmelor cu zmeii rătăcitori” care a încântat ascultătorii de atâtea ori. Mai este amintit și ,,hâtrul dascălu Ilie”, bun cunoscător al Esopiei. Însuși poetul a devenit povestitor al șezătorilor ,,De câte ori am spus povestea / Lui Alecsandru Machidon”.¹⁵

Unele figuri din basme s-au întipărit adânc în mintea poetului. Haiducii sunt asemenea ca ,,Feciorii mândrei Cosânzene’’, iar Cosânzeana fiind ,,A visurilor noastre Doamnă’’, iar șezătorile se sting ,,Și de Feți-Frumoși uitată / Mândra Cosânzeană moare’’.¹⁶

Oamenii sunt ,,tovarăși buni ai Cosânzenii”. Existența li se desfășoară în acord nu numai cu ritmurile cosmice, ci și cu cele mitic-folclorice. Tărâmurile, în ciuda diferenței de statut ontologic, comunică între ele și își transmit același fior universal cu efect modelator, în publicistică, se insinuează deseori ambivalența pământului- fiind sursă a realului, e în același timp, impuls al ficțiunii. E firească trecerea din starea de penurie a existenței reale în spațiu fast al poveștii, ca o compensație de ordin spiritual și ca un act de regenerare moral-sufletească. În momente de restriște poetul se întoarce la codrul copilăriei, păstrător al miracolelor poveștii și i se adresează cu formule adecvate ,,Cinstite crai”, ,,Stăpâne codru, crai bâtrân!”. Apostolul e ,,bătrânul mag”, dascălul pare și el ,,un mag din basme”¹⁷.

În coșmaruri sau în clipe grele apar și fioroasele personaje negative ale basmelor noastre. Asemeni pajurei care scoate voinicul de pe tărâmul celălalt, hrănind-o cu care de pâine, butoaie de vin, sau ca acea corboică uriașă care își hrănea puii cu cirezi de boi, turme de oi cu coiobani cu tot din balada Corboaica și vântul turbat pe care poetul o putea cunoaște și din colecția lui At. Marinescu. Chiar orașul, îi trezește poetului în noaptea plecării la școală (Prima Lux) vedenia ,,o gură roșă de balaur” ,,cu solzi strălucitori de aur” pentru ca apoi chiar la lumina zilei vedenia să persiste ,,O gură roșă de balaur mi se părea aprinsul soare”. Lumea toată se află în prejma unei revelații.O vrajă inanalizabilă înuflețește textul.¹⁸

Goga a prelucrat chiar un basm popular, luându-i motivul inițial și dându-i altă interpretare. Împăratul care râdea cu un ochi și plângea cu celălalt (Poveste) scrisă la începutul războiului, povestea dezvăluie poziția neutră a României față de frații subjugați care își așteaptă eliberatorii ,,Ei, ochiul care râde, noi ochiul care plânge”.

Critica literară a semnalat și prelucrarea altei teme folclorice, precum căsătoria dintre frate și soră, din cunoscuta baladă populară ,,Soarele și Luna”. Din această temă, poetul nu a luat decât ideea pe care a tratat-o cu totul altfel decât în folclor. Alături de ,,craiul Soare” și de Lună, el introduce și pe ,,moș Amurg” desigur, după modelul personajelor din basme ce personifică cele trei etape nocturne – Murgilă, Miezilă, și Zorilă. Cei doi nu sunt frați, ca atare incestul nu mai e un obstacol și moș Amurg nu-i dă fata fiindcă îl vede ,,huzurând în lene”. De aceea pădurea, florile înțeleg ,,durerea Lumii” (Asfințit).

Procedeul de a prelucra doar ideea poetică din sursa folclorică, lăsând la o parte toată fabulația, a mai fost utilizat și în drama ,,Meșterul Manole”. Drama veche e modernizată, localizată în atelierul unui sculptor care își îngroapă iubirea în statuia prin care se depășește.

Din arsenalul procedeelor poetice și stilistice al poeziei populare, Goga a reținut doar ,,anafora”, adică repetarea primei părți a versului, de obicei nou fiind numai cuvântul ultim ,,Pe șuvița de pe tâmplă / Pe șuvița de pe frunte”.

Procedeul apare în poeziile ,,Bătrâni”, ,,CânteceVI”, ,,Așteptarea” și ,,Vânt de seară” având modelul apropiat în versurile populare ca în balada ,,Corbea”.

Dacă Goga a refăcut printr-o sinteză profund personală ecourile folclorului, el s-a arătat deosebit de iscusit în a prinde pe viu graiul popular. Scena I din actul II din piesa ,,Domnul Notar” începe cu conversația spumoasă dintre Toderaș cel cu chef și Borza, grăbit să ajungă la casa Otiliei. Vorbele ies ,,suculente” înșirându-se ca pe o salbă, redate cu o placere deosebit de sensibilă la geniul limbii. Divagările lui Toderaș sunt autentice și construite cu măiestrie, încât nu-și găsesc corespondent decât în dialogurile lui Creangă.¹⁹

,,Nunta” e evocată de Goga (în ,,Oltul”, de exemplu) s-a săvârșit in illo tempore. De aici, provine simțul obârșiei unice, imemoriale, a tot ce există. Interregnul devine consens al confraternității cosmice, al unei religii elementatre, fără accente de misticitate, unde sacrul și profanul se întrepătrund. Toate există aici în relație, fiind corespondente prin invizibile legături.

Influența folclorului în poezia lui Goga este mai profundă decât cea demonstrată. Dincolo de împrumuturile supuse unor prefaceri substanțiale, folclorul a lăsat o pecete mai adâncă. Melodiile doinelor de pe Târnave se caracterizează printr-un lirism profund, cu o învolburare titanic, care copleșește. E o neliniște în mișcare, sufletul parcă se caută, dar nu se regăsește, iar timpul parcă s-a oprit în loc. Goga a transpus cu mijloace literare această mișcare sufletească ce pulsează în intonațiile doinei târnăvene și a creat corespondentul inefabil-ceea ce unii ar numi poezia pură-al ideilor și al imaginilor poetice formulate cu tărie profetică despre aspirațiile de eliberare ale românilor transilvăneni.²⁰

Locul pe care îl deține folclorul în opera lui Goga va fi relevant de deplin dacă se va arăta și contribuția teoreticianului Goga. Părerile pline de sclipiri se pot culege din unele articole și mai cu seamă din conferința despre Miorița, ținută la Universitatea din Cluj în 1936, care a lăsat o adâncă impresie asupra auditorilor și care poate fi socotită prelegerea inaugural a cursului său de la catedra de litaratură română a universității clujene.

Bibliografia operei

• Goga, Octavian, Din larg, Poeme postume, Editura Fundația pentru Literatură și Artă, București, 1939

• Goga, Octavian, Opere: Poezii.Teatru.Mărturisiri.Însemnări.Jurnale, Editura Univers Enciclopedic, București, 2001

Bibliografia critică

• Bălan, Dodu Ion, Octavian Goga Monografie, Editura Minerva, București, 1975

• Guțan, Ilie, Octavian Goga, Argumentul operei, Editura Minerva, București, 1987

• Rău, Aurel, Octavian Goga cenzurat, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2004

• Octavian Goga în memoria și conștiința critică românescă, Ediție îngrijită de Al.Husar și Ioan Șerb,Ed. Grai și suflet-Cultura națională,București,2004

de Elena Breja

Poet al satului natal și al dezrădăcinării, al Transilvaniei înrobite și al ,,pătimirii noastre” poeta vates (proroc, vizionar și mesianic), un Tirteu al ,,cântecelor fără țară”¹ i-au zis unii, iar alții l-au numit deschizător de drumuri noi, erou al ideii de unire națională, crainicul dezrobirii neamului, formidabil ziarist și orator de zile mari. Alții, în schimb, sfidând violent valorile obiectiv au ridicularizat fără reserve legăturile prea vizibile și nemijlocite ale poeziei sale cu elementele concrete ale satului, ale momentului istoric respective, prevestin-du-i o rapidă și inevitabilă uitare. Astfel că, elementele cele mai specific universului său poetic, cele de ordin lexical, etnografic, social și național erau considerate inestetice și anacronice.

Octavian Goga fusese considerat un continuator al marilor tradiții în diversele domenii de activitate cărora a știut să le dea dimensiunile și nervul epocii sale. Dezvoltând tradițiile generației de la 1848, feciorul popii din Rășinari a dus o susținută luptă împotriva conformismului, a gândirii politice și estetice, împotriva ,,bătrânilor ruginiți” care nu mai înțelegeau destinul Transilvaniei în noua etapă istorică a Imperiului habsburgic.

Poetul intră în literatură cu ideea de a înfăptui o monografie lirică a satului ardelean și o va realiza magistral, prin ceea ce are mai bun și durabil în poezia sa. Această monografie este, de fapt, o radioscopie a sufletului satului.²

Poezia lui Goga relevă secretele izvoarelor care tresar la răsăritul soarelui, tainele pădurilor, tristețea mută a ,,puiului golaș de ciocârlie”, singurătatea majestuoasă a înălțimilor montane, nostalgiile ce se degajă din vălul brumei argintii și pierderea copilăriei ,,lângă o margine de drum”. Munca este înțeleasă ca o valoare umană specifică, sentimental nostalgic al trecerii ireversibile a timpului, dorul fără întruchipare, amărăciunea în fața morții, fiorul dragostei, pe scurt, un întreg univers sufletesc pulsează pe coordonatele monografiei lirice a satului. Monografia aceasta are la bază cunoașterea direct a vieții, solidaritatea cu lumea satului. E un sat cu o poveste tristă, tipic din punctul de vedere al plasării lui în spațiul geografic românesc ,,Sat din margine de codru / Revărsat sfios în vale, / Tot mai jalnic cade-a murgul / Peste strașinile sale / Frunza plopilor pe plaiuri, / Ochii stelelor pe creste, / Roua firelor de iarbă / Plâng duioasa ta poveste” (Așteptare).³

Totuși, în comparație cu L. Blaga al cărui sat etern e văzut ca unică și indestructibilă celulă națională ce asigură perenitatea neamului, la Goga satul are o puternică personalitate constituit într-un univers distinct, de o lume aspră și totuși duioasă, cu o psihologie complexă și bogată, determinate de condiții istorice specifice. Sub apăsarea politică a claselor exploatatoare, din Imperiul Austro-Ungar, românii trăiau în condiții grele de dezvoltare economică și culturală. Vorbind despre epoca de afirmare a lui Iosif Vulcan, Goga arăta că pe vremea aceea existau patru licee și niciun teatru, nicio uiversitate. Orizonturile istorice erau strâmte, aspectul general plat, fără relief și fără culoare. Românii rămâneau, cum spune Goga în poezia ,,Bisericuța din Albac” ,,de-a pururi fără crezământ / La Dumnezeu acolo-n cer și la împăratul pe pământ”(Ne cheamă pământul). Despre o asemenea stare spunea Goga că ,,trezea protestatarea, / m-am născut cu pumnii strânși, sufletul meu s-a organizat din primul moment pentru protestare, pentru revolt, cel mai puternic sentiment care m-a călăuzit în viață și din care a derivat și formula mea literară’’⁴ .

În poezie nu e revoltă măruntă, personală și anarhică, ci răzvrătirea unei colectivități solidare, înțeleasă în înlănțuirea destinului ei istoric. Materialul cel mai bogat în sprijinul afirmației, ni-l oferă primele două volume de versuri și ciclul ,,În sat”, din volumul postum ,,Din larg”, poezia ,,Strămoșii” din volumul ,,Din umbra zidurilor” pentru a sublinia că nota obiectivă și socială din poezia lui Goga nu încetează cu primele două volume, ci stăruie de-a lungul operei sale poetice până la sfârșitul vieții poetului. Goga se apără la atacul lui Duliu Zamfirescu din Convorbiri literare, precizând că sensul revoltei sale din poezia ,,Strămoșii” vin pe câmpul luptelor naționale și sociale cu întreaga moștenire a străbunilor stingându-se nerăzbunați, fără să li se stingă ura împotiva asupritorilor ,,Cu mine vin, roiesc într-una / Cei fără neam și fără număr / Ce-au sprijinit întotdeauna / Eternitatea pe-a lor umăr”.

E revolta din suferința ,,Plugarilor” având credința datornică uneori semănătorismului, fiindcă numai acolo zac energiile uimitoare, nebănuite ale poporului, singurele în stare să realizeze prin lupta lor o dreptate națională și socială. De aceea, sufletul poetului se apleacă smerit în fața martirilor satelor ,,La voi aleargă totdeauna / Trudindu-mi suflet să ne-nchine”.

În versurile poetului apare satul la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. E satul în care nevoia de pământ devine un imperativ al existenței, așa cum se arată în volumul ,,Din istoria Transilvaniei”⁵, formând ,,baza contradicțiilor dintre moșierime și țărănime, în condițiile păstrării unor rămășițe feudale în raporturile agrare și a dezvoltării capitalismului pe cale prusacă”. E un sat strivit de nedreptăți, dezarmat și deznădăjduit, ai căror locuitori într-o vibrantă rugăciune și amară frământare sufletească, mărturisesc simbolic în fața amintirii lui Ștefan cel Mare ,,Noi suntem drumeții piticilor vremi, / Pitici în putință și vrere / Copii fără sprijin, ne scurgem viața / Din dor și din nemângâiere” (De la voi).

Satul acesta ,,din margine de codru” , ,,orfan de cântece și glume” și cu mult ,,prinos de jale”, căruia ursitoarele i-au hărăzit să-l părăsească voinicii, din fiecare casă plecând un pribeag. ,,Așteptare”, e satul copilăriei poetului, cu casa părintească, cu părinții, cu fine și cumetri, reconstituit din amintiri, extreme de viu și de plastic. În acest sat patriarchal, răvașul turmelor de oi înfipt în grindă ,,îi duce mintea-n alte vremi / Cu slova-i binecuvântată. / În pragul zilelor de mult / Parcă te văd pe tine, tată” (Casa noastră).⁶

În lirica lui Goga, numele proprii, n-au nicio forță de sugestie dar au, în schimb, o imensă capacitate de restructurarea vieții rurale în datele ei esențiale.Utilizarea onomasticii de tip popular are, în acest sens, o funcționalitate estetică fundamentală ,,- Ce s-a ales din casa asta / Vecine Neculai al popii!…’’(Casa noastră).

,,Se ivește-n prag copila judelui Zăbun, cea mare, ,,Nu mai plânge, Mură leică, /zice fata lăcrămând”.

,,La bordei, pe masa-ntinsă, doarme astăzi Laie Chioru” (A murit).

Satul ne apare, în fond, ca o mare familie, în care oamenii, legați prin același destin existential, se află în raporturi de cuscri și cumetri, de nași și fini, de înrudiri de sânge: veri, moș, nepot, bunică, tată, mamă, mătușă etc, poetul realizând un adevărat inventar al gradelor de rudenie, care formează satul ca personaj colectiv ,,Are să-ntristeze satul rostul meu atât de jalnic” (De-o să mor).

Înrudirea organică nu e numai între oameni, ci și între ei și natura înconjurătoare, căruia îi sunt integrați prin istorie ,,Frate bun, mi-a fost copacul / Cu podoaba lui de ieri. / El mi-a adumbrit, săracul, / Un noroc de două veri” (Amurg).

Oltul e un tată ,,Când la strigarea ta de tată / Grăbeau în codri la poiene / Feciorii mândrei Cosânzene”.

În aceeași ipostază paternă apare și codrul în poezia ,,Reîntors”, ,,Părinte-al meu din vremi de mult”. Omul e frate bun cu glia, plugarii sunt ,,copii ai firii și ai mândriei bolți albastre/ Pământul negru-i vechiul nostru tată”. O clipă milostivă a înfrățit pe veci ,,necazul și veselia” oamenilor cu a Oltului, iar o mărită dimineață le-a celebrat nunta. Pentru a insista pe ideea înfrățirii cu natura, Goga epuizează aproape toți termenii din sfera acestei noțiuni. Oltul proiectat pe istorie și reflectând în el istoria e numit, cu un termen vechi și popular ,,frățîne”, cu sens de frate de sânge. Satul lui Goga e un univers foarte bine definit și unitar, o structură în care totul se subliniază într-un pronume personal cu un conținut îmbogățit. ,,Noi” însemnând satul, neamul, întreaga existent românescă din Transilvania. Pe lângă poeziile ,,Noi” sau ,,La noi” mai sunt și altele în care pronumele personal la numărul plural acoperă întreaga sferă a unei colectivități entice ,,Și-n vreme ce sfârșiți de zile / Noi lângă cruci ne tânguim / Ei pasc la flori de pe movile / Ei ni se-ngrașe-n țintirim” (În țintirim).⁷

Copilăria a rămas în memoria poetului prin notele cele mai caracteristice vieții satului, cu dimensiunile istorice și semnificațiile lor exacte, în contextual general al ,,pătimirii noastre”. E un sat personaj moral, social și istoric. E satul duioșiei, al regretelor nostalgice, al amintirilor răscolitoare, cu oameni de omenie care se confruntă cu destinul, un sat al durerii și-al bucuriei, al iubirilor idilice sau pătimașe și mai presus de toate un sat al speranțelor izbăvitoare.⁸

Satul este cu alte cuvinte spațial protector al poetului. El este creat dintr-un șir de substantive-metafore luate din mediul familiar al vieții domestic; grădina, șura, dumbrava, ulița, ograda, podmolul, prispa, vatra, tinda, lunca, țintirimul formează cadrul obișnuit pentru imaginile sale poetice. Lor li se adaugă un grup de arbori, destul de limitat, întâlniți de obicei în preajma caselor de la țară: prunul, frăgarul, teiul, mesteacănul, plopii, răchita, salcâmii; apoi, florile de grădină, precum trandafuirul, lămâița, busuiocul, de cele mai multe ori așezate în glastră sau în păhărel. Apare apoi metafora ,,cuibului” și a ,,fluturilor”, ce trimit prin caracterul lor la spațiu închis, limitat al rostuirii gospodărești. Deschiderea spre o zare cosmică mai largă, prin existența câmpului, a pădurii, a metaforelor ilimitatului, introduce nu numai noțiuni ale spațiului, ci și ale timpului, în acest fel ,,departele” devine o categorie a ,,aproapelui”, trecutul invadând de cele mai multe ori prezentul pentru a-i mări cvalitățile expresive. Cuvinte ca jale, nenoroc, plans, soartă, lacrimi trezesc senzația de insecuritate și amenințare, deoarece în paralel cu edificarea unui registru al spațiului protector, poetul construiește în permanență un registru al agitației, al răzvrătirii, al urii. Poezia sa se expune, de obicei, antitec, prin opunerea dintre ceea ce este și ceea ce va fi. O figură a solitudinii e ,,marea”, pe când solul, ,,humusul de acasă”, îi oferă mereu metafore ale regenerării.⁹

Umanitatea cântată de el e una chinuită, oropsită, cu câștiguri incerte, nesigure, amenințate de lefegii împăratului, învățătura, dările, seceta, sunt nevoi care pun în primejdie averea românului, o pot amenința și nărui (Cantorul Cimpoi). Se vorbește de necazuri ,,de robul slab ce-a dat pământul, / de satul părăsit din care sosec din când în când mesaje triste, amenințătoare ,,Cum numai mărăcini pe câmpuri le-a mai lăsat arsura verii”, (Prăpastie), de sărăcia cumplită în care se zbat cei rămași acasă. Sufletele umile și simple ale satului sunt împovărate de pecetea unei acute și reale suferințe, izvorâtă dintr-un dezacord brutal între natural lor intimă, generoasă și legile aspre ale unei stăpâniri ce le e străină, pe care o refuză organic și al cărei sens nu-l înțeleg. O adevărată tragedie mută se desfășoară pe ulițele satului, în case, la crâșmă; peste tot diferențierile de clasă ies în evidență, născând drame familiale dureroase, înstrăinări și risipiri. Adeseori, ele îmbracă forma unor adevărate proteste colective, transformând mulțimea într-o procesiune mută dar amenințătoare. ,,Se târa poporul mut de umbre, / Neputincioasă ceată de-ngropare”.¹⁰

Diferențierile de clasă sunt surpinse mereu cu ochi viu și atent, puse în evidență într-o lumină crudă, contrastantă, în timp ce figurile venerate ale satului: preotul, dascălul, lăutarul sunt private ca parte integrantă din această comunitate rurală: preotul e și el sărac, ,,că n-are bucate dragă,” lăutarul Laie Chioru se stinge în mizerie etc.., boierul și arendașul sunt extrapolate colectivității satului, priviți fără îngăduință și urmă de simpatie: ,,În urma lor, încet, fără zăbavă, / Ca un bleestem din veacuri înnoptate, / Ca o pedeaps-a veacuri de păcate, / Venea stăpânul gliei odrăslite / Cu zâmbetul nădejdedii împlinite”.

Satul lui Goga trăiește o viață colectivă puternică, reflectată în zeci de acțiuni și ipostaze individuale, toate resimțite însă puternic la nivel de comunitate. Fiecare membru al colectivității e învestit cu îndatorii și drepturi precise, revelatoare. E o lume care trăiește multidimensional, colectiv, așa cum bine se poate deduce din poezia ,,De demult”. După ce, este întocmită o scrisoare-replică de către ,,patru juzi din patru sate” este trimis ca sol Radu Roată, împuternicit să comunice lumii durerea celor de acasă. Plecarea lui în lume este simbolică, ea traducând gestul poetului de a striga în cele patru colțuri pământești nedreptatea propriului său popor. Intuim însă în destinul lui Radu Roată o undă tragică: el nu se va mai retrage acasă, rămânând singur și înstrăinat într-o lume ostilă.

Cosmosul țărănesc pe care Goga l-a creat presupune o ambianță armonioasă între om și natură, între om și pământul natal care l-a generat. E un un fel de ,,determinism geografic”, cum îl numește poetul, un fel de nostalgie a obârșiei, a izvoarelor, mult mai accentuate la scriitorii ardeleni decât la ceilalți scriitori români. Pământul și codrul capătă la Goga atributele unei ambianțe geografice protectoare, întâlnită atât de pregnant în metafora voievoodală eminesciană. Omul nu este decât o părticică din acest cosmos umanizat, animist, o frântură a acestui ciclu biologic general ,,Eu sunt supusul firii înțelepte / Închinător la glie și la soare” (O rază), ,,Noi suntem copiii pământului bun, / Drumeți ai poruncilor firii” (Carmen).

E firesc, prin urmare, ca scoaterea din acest ciclu vital să fie dureros resimțită de către membrii colectivității sătești. Goga vorbește în acest sens de o ,,credință”, ,,de o chemare tainică a gliei”, de o ,,dualitate a sufletului, suspendat între două lumi”. ,,Cei mai mulți dintre noi, după ce ne-am smuls din sumanul strămoșesc și am primit botezul cultural al occidentului, simțind focul mistuitor al intelectualității modern, mintea ne tresare la fiecare pas, chinuită de problemele unei dualități sufletești necontenite, avem izbucniri de sănătate rustică și slăbiciuni de rafinărie apuseană, dar în adâncul inimii purtăm totdeauna frățietatea cu cei rămași în umbră și surprindem accente din simfonia nemărginită a durerii lor”.

Ruperea legăturilor cu humusul natal, cu glia paternă, generează o poezie a sfâșierii interioare, un lament deznădăjduit. Durerea ,,dezrădăcinarea”, înstrăinarea de casă și solul natal derivă în ultimă instant tot din condiția de luptător pe care comunitatea socială rustică o pretinde fiilor ei. Membru cu puteri depline în această comunitate, cel plecat nu-și mai poate exercita prerogativele, iar colectivitatea suferă la rândul ei. Cosmosul devine, astfel haos- o lume a plângeriiși a regretului după un vis spulberat. Cel plecat e o creangă ruptă cum spune recent un critic, un factor pasiv. De unde ura sau rezerva pentru mediul străin, înțelegerea orașului ca un loc al alienării și perdiției. Prin revers, satul capătă atributele protectoare ale finite umane, fiind confundat cu matca cu obârșia, centru al lumii și izvor de energie permanent și renăscătoare. Pe de altă parte, el e un spațiu al remușcării și răzvrătirii, punctul de întâlnire al tuturor visurilor și aspirațiilor insului, un paradis pierdut și veșnic adorat. Trecut prin poezia populară și prin literatura romantică, Goga a revitalizat și aici genul, dându-i o strălucire și o vibrație nouă, prin sinceritatea și profunzimea emoției topită în el. Regretul după viața de la țară nu este astfel o simplă nostalgie de cărturar, cum acreditează unii critici, ci o drama autentică, trăită intens și pe planuri diverse. Dacă la baza imputării pe care o adresează cel pierdut în lume, părinților: ,,De ce m-ați dus de lângă voi / De ce m-ați dus de-acasă?”. Stă dorința de-a urma un drum știut și statornicit în timp de atâția înaintași, regretul după sat păstrându-se încă intact, în ,,Părăsiți” suntem confruntați dintr-o dată cu imaginea negativă a următorilor pe care pot să le trezească o astfel de înstrăinare reală: aici trăim dureroasa singurătate a părinților care și-au pierdut fiii.¹¹

Regăsim aici și acea putere nostalgică din versul lui Coșbuc amplificată la proporții catastrofice, de coșmar, dar și suferința acută a inutilității așteptării, drama unei familii expropriate de ceea ce avea ea mai bun, Goga întorcând ,,cântecul înstrăinării, în general, elegia dureroasă și sceptică totodată a sufletului care constată iremediabila sa sărăcie, treptata alunecare într-un con de umbră”¹².

Scrisoare, Acasă, Dorința, Reîntors, Prima lux se înscriu în aceeași arie tematică. Ele surprind în imagini de o mare pregnanță, dubla alternativă care se deschide în țară, pe de o parte, nerecunoașterea, respingerea venită din partea vechilor semeni, a lumii din care a ieșit, pe de altă parte, inaderența ,,balaurul care înghite a sa structură la noul mediu. Confruntarea e dramatică ,,Nu te-ar cunoaște nicidecum / Să te-ntâlnească-n drum vecinii, /…”

Reintrarea în ruralitate va căpăta în acest caz un înțeles special: de regăsire a conștiinței unei misiuni istorice și al unui rol social pe care-l are de îndeplinit, în sădirea credinței mesianice în izbăvire (Dorința), ceea ce creează premisele unei judecăți de perspectivă asupra întregii sale poezii. În acest cadru, forța percurtantă a motivului înstrăinării vine de la asocierea insistentă a regretului după sat, cu sentimental mai complex al nenorocului, care este transpus într-o metafizică proprie, într-o culoare și o tonalitate specifică (Dorurile mele). Spaima aceasta de ordin existențial, teama de ceva neclar, nedefinit, inexplicabil, obsesia morții și a singurătății, voluptatea, care se degajă din unele versuri ale sale este în mod categoric un atribut al unei sensibilități moderne.¹³

Plânsul interior al poetului cunoaște și în cel de-al doilea volum al său ,,Ne cheamă pământul”, o simbolistică dintre cele mai pregnante. Și aici construcția aluzivă primează slujind comunicarea unui mesaj profetic care anunță primenirea, nașterea unei lumi noi ,,Un nou botez de primenire nouă / Sămânța bună a vremurilor moarte” (Lăcaș străbun). Mesajul, afirmă Umberto Eco, primește o funcție estetică când se prezintă structurat într-o manieră ambiguă.

În orice caz, se poate afirma, așa cum a făcut-o Lovinescu, că poezia lui Goga poartă însemnele unei ,,individualități puternice” încă de la început, din primele două volume consacrate ,,cântării pătimirii noastre”.

În căutarea unor fecunde izvoare nutritive pentru poezie, Goga le descoperă în diverse sectoare ale realului, ca și în subconștient, în memoria istorică ori afectivă. Se rememorează o vârstă paradisiacă, amintirea fiind o sursă generatoare de duioase nostalgii. Melancolia și dezamăgirea sunt provocate de perceperea tot mai acută a unei rupture ireparabile în ordinea temporalității. S-a repercutat adânc, intens dramatic în sufletul lui desprinderea de ,,microcosmosul’’ originar, care, în reprezentarea sa, semnifică un spațiu și un timp ale vârstei neștiutoare, ale armoniei eului cu Ființa. Copilăria s-a încrustat în memorie ca vârstă a voluptății pure care stăruie difuz ca un ,,cântec” ce ,,tremură departe” în dimineața ireversibilă a vieții. Fantasma ei continua să-l tulbure. O sursă a imaginarului este aducerea-aminte care ,,din oglinda-i blestemată / Învie rostul celor duse” ( Noapte).

Sub vraja ei ireală, nostalgia se înstăpânește, transfigurator, pentru o clipă și-l transportă pe poet în lumea atâtor ,,farmece uitate / Și amintirea-n țara ei mă poartă, / Cu pas încet, în carul ei de aur…’’ ( Dascălul).

Mai e posibilă întoarcerea în țara amintirii? Revenirea în acest spațiu era echivalentă cu un ritual al purificării și al regenerării moral-sufletești. A rămâne sub iradierea amintirii înseamnă a permanentiza comuniunea cu spațiul-matrice și disponibilitatea reveriei ,,Tainică și puternică e rădăcina sufletului omenesc în locul nașterii lui”¹⁴. Aducerile aminte rămân și strălucesc în adâncul sufletului, ca boabele de mărgăritar în funduri de ape. Răscolite de câte-o undă, ele se ivesc la suprafață, să ne îndemne sau să ne tulbure o clipă. ,,La podmol” în țara noastră, întoarcerile sunt decepționate, născătoare de poezie amară, de-o tristă duioșie. Nu mai regăsește ceea ce fusese odinioară ,,totul s-a schimbat, e răvășit sau amenințat de neantizare”. De codru nu se mai apropia sufletește. ,,Casa noastră” e atinsă de morbul decrepitudinii. Cu înfățișarea ei jalnică, simbolizează însăși ființa fiului ,,pribeag” nu mai puțin de înfrângeri și deziluzii. Casa e o metaforă a anxietății, ca într-o oglindă, poetul își contemplă îndurerat eul la fel de răvășit, îndepărtarea de spațiul originar înseamnă, înainte de orice, o distanțare temporală și afectivă. Spațiul se încrustează în memorie, dar, cu vremea, devine de nerecunoscut, fiindcă însemnele lui sunt legate de un timp revolut, irecuperabil, al percepției. Poetul constată că s-a îndepărtat mai degrabă de o vârstă mirifică.Uneori, câte o figură a satului îi creează pentru moment iluzia reintegrării în tărâmul mirabil al inocenței copilărești, în realitate, e obligat, privindu-se în asemenea ,,oglindă” originară, să constate și să-și accepte neîmpăcatul dualism lăuntric ,,A fost demult. / O rază care luptă / Zadarnic cu câmpiile de gheață….”.¹⁵

Altă dată, o scenă de copii declanșează automat o stare euforică. Ciudate reminiscențe urcă din străfunduri finite și-i dau senzația unei miraculoase regenerări lăuntrice, de parcă și-ar fi descoperit propria-i identitate. Copiii sunt chemați să-i primescă ,,izvorul nădejdii de mai bine’’ are sentimental că-i restituie speranța, candoarea și bucuria neîntinată. Se simte renăscut sufletește, reintegrate vârstei naive ,,Și parcă-mi picură un cântec / La poarta minții mele reci / O dulce-ntârziată rază / Din raiul meu pierdut pe veci…” (Copiilor).

Euforia e aparentă și inconsistentă, e o stare de halucinare a sufletului nostalgic, care tânjește după ce s-a consumat definitiv. Se află aici încă o probă a întoarcerii iluzorii în spațiul memoriei afective, intervine însă rapid factorul cenzurat, adică luciditatea, mintea, care restaurează tristul adevăr al ireversibilității și vanității omenești. Copiii sunt contemplați acum dintr-un unghi opus, fiind văzuți de poet ca victime ale aceluiași implacabil și etern destin.

Firește, copilăria îl conduce la sat, ca spațiu al inocenței paradisiace. De aceea, satul, întruchipând o anume vârstă, devine o componentă psihică, generatoare de melancolii suave, întoarcerea la sat implică o regresiune subiectiv-temporală, cu intenția de a recupera vârsta candorilor. Pelerinajele lui Goga, în prelungirea eminescienei ,,O rămâi”, sunt însuflețite de speranța regăsirii ,,basmului” pierdut. Prin copilărie, Blaga va descide în mit și în metafizică. ¹⁶

Goga s-a oprit, înfricoșat parcă, în fața misterului, unde istoria nu încetează să fie reală, în închipuirea sa, a rămâne în sat echivalează cu a conserva o vârstă sacră, pură. Orice contact cu acea ,,altă lume” îi evocă duios ce a fost, dar îl și întristează, pentru că îl provoacă să rememoreze cum s-au consumat ,,Năzuințe frânte-n două, / De la satul de sub munte / Până-n lumea asta nouă” (Mi-a bătut un moș la poartă).