de Dumitru-Mircea BUDA
Provocatoare, construită parcă metodic pentru a incita și a naște controverse, ”Blanca” lui Aurel Pantea (Editura ”Arhipelag XXI”, Târgu-Mureș, 2014) pare, la prima vedere, o demonstrație polemică a vocației unui poet consacrat de a cuceri genuri și specii pe care prejudecățile comune i le-ar decreta de îndată drept incompatibile. Prejudecăți, de altminteri, întemeiate – proza poeților, a marilor poeți, e de cele mai multe ori motiv de dezamăgire sau toleranță condenscendentă: un teritoriu străin pe care, o dată intrați, poeții sfârșesc într-o fatală inadaptare, victime ale unui orgoliu insuficient temperat ori pur și simplu ale unor naivități pline de candoare. Examenul prozei e, pentru un poet, în primul rând un risc, un pariu cu scadență imediată, de cele mai multe ori pierdut cu aceeași candoare cu care a fost făcut.
E inevitabil ca exercițiul în proză al lui Aurel Pantea, un fel de jurnal ficționalizat, stilizat cu rafinament și încărcat la voltaj livresc, să fie pândit de asemenea suspiciuni preconcepute. Care e, în fond, motivația lăuntrică de la care pleacă tentația unui poet de a narativiza o experiență? De ce capacitatea tranzitivă a poeziei, imaginarul ei, limbajul ei creator de lumi, ar avea nevoie de complementaritatea prozei? Există oare ceva, în singularitatea stărilor, în freatica obsesiilor, în visceralul fantasmatic al ființei, ce poezia nu mai are puterea de a revela? Pentru Aurel Pantea, proza pare mai degrabă un corolar, un amendament oarecum involuntar al poeziei, iscat din lipsa unei alternative, ca un dat fatal: obsesia ce se cere exorcizată e parcă peste puterile poeziei, își cere, cumva implacabil, descărcarea narativă.
Cam asta e senzația dominantă pe care lectura ”micronuvelei” despre pasiune carnală, obsesie a ratării și rebeliune a lui Aurel Pantea o provoacă: anume că ne aflăm în fața unui text exorcizant, care se țese, involuntar, delirant, irațional, himeric, din developarea interioară a unei traume. Și, mai ales, că acest lucru se produce independent de voința unui narator instrumentalizat, ținut într-un stadiu rudimentar de autorul ce nu-și poate refuza fascinația pentru mecanismele kathartice ale confesiunii. Cu cât memoria suferinței e mai acută, cu cât povestirea prezentifică mai credibil tribulațiile unei relații interzise, pline de voluptăți scandaloase și sentimente de culpă torturante, cu atât potența tranzitivă și portanța poveștii (ca să folosesc un termen prin care Al. Cistelecan caracteriza poezia neoexpresionistă) se intensifică. Dintr-o dată, ”Blanca” nu mai e o simplă rememorare, invadată de veninul lucidității, a extazelor pătimașe ale unei aventuri erotice destructive, ci devine interfața unei sondări chirugicale în psihologia și subconștientul dorinței pasionale, a atracției erotice fatale ca o chemare implacabilă a neantului. Undeva în nucleul fantasmei pe care confesiunea o hașurează e spaima aceea instinctivă, paralizantă, a extincției, celebrul țipăt expresionist.
Dar această explorare pe viu a anatomiei obsesiei, grefată pe sensibilitatea unui poet al neantului, e subminată de-a lungul întregului text al ”Blancăi” de o luciditate deconstructivă. E vorba de un fel de expunere intenționată a personajului-narator la relativizare, dacă nu chiar la decredibilizare și persiflare subînțeleasă. Discretă, insinuată cu subtilitate, se poate detecta cu ușurință o metatextualitate ironică și autoironică a arhitecturii narative: ecouri mai mult sau mai puțin îndepărtate ale decadentismului din ”Craii…” mateini se întâlnesc cu erotismul psihologic al lui Anton Holban, dar și cu pătimașa investigare a inutilității existenței din ”Cartea neliniștirii” a lui Fernando Pessoa. De fapt, ”Blanca” revizitează, cu evidente momente de poză postmodernistă, un nomenclator abreviat al decadenței europene, proiectate pe geografia unui oraș transilvan de provincie ale cărui coincidențe cu Alba-Iulia fac parte din regia ambiguă a falsei autoficțiuni pe care ”Blanca” își întemeiază mare parte din capacitatea de seducție. De altfel, chiar ”avertismentul” așezat cu multă ostentație de autor în debutul cărții (acuzând, implicit, tentația de a identifica personaje ori situații reale în poveste) ar trebui citit cu maximă suspiciune: ca prozator, Aurel Pantea lucrează cu toate instrumentele seducției la vedere, dar aceasta e doar o parte a unui scenariu foarte migălos elaborat. De fapt, toată defilarea de tehnicalități, care sar de îndată în ochii cititorilor profesioniști, nu e decât coaja, învelișul foșnitor al unui tulburător ritual de purificare, a cărui autenticitate pulsează în text neîntrerupt, salvând orice tendință de intrare în derivă. Suferința, de pildă, inundă atât de profund confesiunea încât până și pasajele erotice, voit explicite, într-atât încât par recompuse cumva mecanic, artificial (și frizând uneori facilitatea) devin părți integrante ale acestui documentar al decepției, pierzaniei și renegării. ”Poemele Constantinei”, ciclul liric ce închide volumul, ar sugera o regăsire mântuitoare a logosului, un fel de reinstalare a eului în postura sa privilegiată, la capătul unei explorări a infernului interior.
E foarte greu de anticipat cum și unde va fi, în cele din urmă, integrat, suprinzătorul volum de proză al lui Aurel Pantea, de critica literară. E foarte probabil ca el să treacă drept simplu detaliu ”exotic”, ”picant”, al unei bibliografii (ori bio-bibliografii, fiindcă n-ar fi exclus ca, în epoca studiilor culturale, să ne pomenim cu niște lecturi psihanalitico-biografiste ale poeziei contemporane) altminteri prestigioase. Dar e la fel de posibil ca în astfel de experimente, aparent marginale, să poată fi decelabile multe din traseele semantice obscure ale poeziei autorului, iar imaginea completă a personalității sale creatoare să fie de neconceput în absența lor.