de Radu FLOREA
Trebuie să ne punem, mereu, marile întrebări ale existenței: cine suntem, de unde venim, încotro ne ducem? De ce suntem aici? Ce e bun ori rău, frumos sau urât?
Nedumeririle existențiale nu sunt de ieri de azi pentru omul nemulțumit de condiția limitării sale materiale. Pentru artist, ele pot fi, în ansamblul lor, scopul principal în viață. La 69 de ani, artistul german de notorietate mondială, Anselm Kiefer spune că lumea a uitat să aștepte. De ce să aștepte, cum să aștepte? Să aștepți și atât. În cel mai profund sens al actului așteptării, dincolo de gest, până la demersul filozofic. Așteaptă și atât.
Cu aceste gânduri am deschis Salonul anual, din decembrie 2018, al filialei mureșene a Uniunii Artiștilor Plastici de la galeria Art Nouveau din Tg.Mureș. Unde mai este astăzi, în actul creației artistice, așteptarea conștientă, productivă, în ecuația interacțiunii artistului cu societatea? De la comunicarea intraorganizațională, de salon, dacă vreți (artiștii între ei) la comunicarea cu publicul (artiștii către exterior)?
Trăim într-o societate care exaltă egoismul. Fuga socială catalizată de gadget-urile IT-iste, de ecranele mai inteligente decât utilizatorul, de glumițele și jocurile vizuale de o nefârșită varietate, se transformă în fuga de un social care e însăși condiția viețuirii în comunitate. Am ajuns acum la fuga de interacțiunea veridică, umană, în care generațiile secolului trecut au crescut și s-au format. Artistul nu se poate sustrage acestui curent covârșitor prin volumul de informație și tehnica de asalt a mijloacelor care i se oferă la tot pasul. E tot mai greu să lași laptop-ul, smartphone-ul, tableta, de o parte.
Mulți artiști, mai ales dintre cei tineri- generația Millenials, cum a fost categorisită de antropologi- nu au probleme în a îngloba tehnica deceniilor informației în opera lor. Dar mai e asta operă sau nu cumva e doar un produs? De consum vizual, momentan și atât? Pînă la urmă, nicio formă de artă oricît de perfectă ar fi nu poate închide frumusețea în limitele sale, spunea criticul de artă Jacques Maritain, încă din anii 60. Așa este și astăzi și va fi mereu pentru că arta va aspira mereu la anume feluri și niveluri de perfecțiune.
Arta autentică, de calitate, e de transmis prin toate simțurile nu doar prin internet, constata Anselm Kiefer cu patru ani în urmă, în documentarul Remembering the Future, un film care relevă întreaga complexitate a trinomului cognitiv în virtutea căruia artistul german creează de o viață: istoria, memoria și mitologia.
Dar unde e artistul în afara atelierului său? Există el doar prin lucrările expuse public la Salonul anual ori într-un proiect personal?Trebuie să rămână cantonat egotic, doar în raporturile cu munca și creația sa? Când anume să iasă “la lumină”, în stradă, în expoziție?
El trebuie să fie în atelier dar cu gândul în afara lui. Să stăm un pic, artistul și publicul său. Să așteptăm și atît. În fața vieții ca și în fața șevaletului, a pietrei, a suportului de prelucrat, oricare ar fi acela.
Contrar artei Orientului, arta occidentală a pus accent pe sinele artistului și în ultimele sale faze, a plonjat din ce în ce mai profund în universul individual și incomunicabil al subiectivității creatoare, nota acealași Jacques Maritain în 1966, într-un eseu cu referire la intuiția creatoare în artă și poezie.
Cît percepe însă publicul de salon dincolo de opera expusă? Cât simte privitorul din freamătul acela anterior lucrării finite, insuportabil uneori pentru artist, de multe ori și el disperat ca un om obișnuit în fața iminenței unei nenorociri cu toate simțurile alerte, gata pentru orice soluție. Distrugere sau încă o renaștere? Nu sunt alte opțiuni.
Intuiția creatoare nu se așează de la sine în matricea intuiției publice. Într-o expoziție, artistul nu poate comunica decît prin produsul finit al creației sale. Cum altfel se poate obiectiva subiectivitatea creatoare a artistului?
Până la urmă, artistul nu trebuie să uite că este un ascultător al pământului, al cerurilor, al vocii divine, pentru că arta restituie o fărâmă de paradis în opera realizată. Arta și poezia sunt mai necesare decât pâinea neamului omenesc, pentru că ele îl fac disponibil pe om vieții spiritului, constata în scrierile sale critice, Jacques Maritain.
Iar eliberarea și transformarea merg împreună, însoțind procesul creativ. Să mergem așadar, și noi artiștii, împreună, alături de publicul nostru.