" Feriţi-vă sa aveţi dreptate prea repede, prea devreme - ca să aveţi la ce visa. " (Nichita Stănescu)

Ediţia tipărită apare la Târgu-Mureş sub egida onorifică a filialei locale a Uniunii Scriitorilor din Romania.
august-septembrie 2018, Anul IX, nr. 8-9 (101-102)

Cronica videoclipului

Despre un viitor videoclip manelist

Am vizionat recent două videoclipuri vai de ele ale, aparținând unei piese muzicale excelente. Piesa se bucură de un succes foarte mare, impunând un nume nou, total necunoscut în afara țării de baștină până la apariția ei. E vorba de albaneza Arilena Ara și de piesa Nëntori (I'm Sorry). Nu voi vorbi aici despre videoclipurile respective altceva decât că rațiunea după care au fost făcute este strict comercială, miza lor fiind promovarea imaginii artistei. Voi porni însă de la muzica pe al cărei suport au fost realizate, pentru a ajunge la... manele. Pe canalele noastre muzicale a intrat varianta remixată, care mizează mai mult pe un ritm house suprapus misteriozității și melancoliei rezonanțelor arabe ale piesei. Cea originală însă este mult mai complexă și din perspectiva genurilor, și din cea a instrumentalului și a tonalității. Un amestec balcanic ce știe să cuprindă în același aliaj Occidentul și Orientul, aliaj în care se regăsește, în secvențele ritmate, din partea finală mai ales, un vag aer de compatibilitate cu maneaua. Nu l-aș fi băgat probabil în seamă, ba probabil l-aș fi tratat ca pe o simplă întâmplare ori chiar părere, dacă nu mi-ar fi amintit o opinie pe care am formulat-o de destui ani, și anume a compatibilității  acestui gen atât de disprețuit de pătura noastră cultă cu arta considerată „autentică”.

Scriu deci aceste rânduri pentru expunerea tezei că în timp se va întâmpla cu manelele cam ce s-a petrecut cu atât de multe alte genuri „populare” (în sensul succesului, al faimei în rândurile vulgului) disprețuite de elita contemporană manifestării lor plenare. E deci un pariu riscant, pe care mi-l asum. Iată câteva exemple că așa ceva s-a mai întâmplat, devenind un fel de regulă, de la care nu am motive să cred că se va abate genul manelelor. La noi, Maria Tănase a fost inițial disprețuită de elită, desconsiderată pentru că ea cânta muzică lăutărească, cu mare succes la nivelul mahalalei, dar de neimaginat ca prezentă vreodată pe vreo scenă elevată și prezentată ca mare artă. Astăzi, știm bine, muzica Mariei Tănase este parte a patrimoniului muzical și cultural românesc, iar ea este considerată „monstru sacru”. Nu se prea potrivește ceea ce știm noi acum despre ea cu injuriile ce i le adresau obrazele subțiri ale vremii ei. Și din literatura noastră ne vine un argument în sprijin. Poetul nostru dinaintea pașoptismului Constantin Conachi se străduia să scrie, la fel ca Ienăchiță Văcărescu și fii lui, Alecu și Nicolae, o poezie de tip clasic, elevată, considerată de românii culți ai vremii singura viabilă artistic. În schimb, fiind mare amator de aventuri erotice, se deda și la scrierea unor poeme frivole, dedicate seducției frumoaselor vremii, în special Zulniei. Astfel de poezii nu erau considerate atunci demne de statut artistic, erau „rușinoase”, deși erau foarte „populare”. Ei bine, astăzi tocmai poeziile rușinoase ale lui Conachi și ale congenerilor săi sunt lăudate de critica și istoria literară ca superioare artistic celor „clasice”.

Apoi, să observăm, lucrurile nu stau altfel nici pe alte meleaguri. Cândva grecii au avut rebetiko, gen muzical suburban, care a urmat același traseu, de la dispreț, pentru că era muzica amărâților inculți, inițial a refugiaților din Smyrna, ajungând mai târziu, când bariera preconcepțiilor a fost depășită, să fie tratată ca mare artă. A pățit-o și săracul Jerry Lee Lewis cam în același fel cu rock and roll-ul său. Cine vrea să afle mai multe despre el poate vedea  filmul Great Balls of Fire. Muzica lui, care dădea pe spate publicul larg, a fost acceptată cu greu ca artă veritabilă deoarece s-a inspirat din genurile negrilor, tratate de pătura cultă a societății epocii ca nedemne, expresia inculturii, mizeriei și obscurității morale, chiar diabolice. Și când a început totuși să fie băgată în seamă și de elita culturală, muzica lui a fost din nou desconsiderată ca sancțiune morală pentru căsătoria sa cu o fată de 14 ani. Astăzi Jerry Lee Lewis este recunoscut ca un personaj cheie în istoria rock and roll-ului, iar genul respectiv este valorizat, plasat în catergoria artei veritabile.

Menelele sunt, desigur, cântate și gustate de vulg, de mediul social majoritar, cu fobie față de școală, teatru și filarmonică. În cântece, vorbesc despre iubirea față de familie, despre mândria de a avea bani pentru a face în ciudă dușmanilor și alte asemenea teme. Versurile sunt în marea lor majoritate expresia inculturii, deseori chiar a prostiei crunte. Dar ele esențializează obsesiile, preocupările și sensibilitățile categoriei sociale respective. Nu miră că în urmă cu câțiva ani greu se găsea un loc public în care să nu fie genul aproape exclusiv care putea fi auzit. Linia melodică reflectă descendența lăutărească și țigănească, ghiveciul cultural balcanic și atracții turco-orientale. Bineînțeles, în atare condiții, piesele cam seamănă între ele, devenind enervant de repetitive. Nu miră atunci faptul că cu cât era mai mare succesul manelelor, cu atât genul era mai blamat de categoria cultă a societății. Dacă vreunul din lumea bună recunoștea că i-ar plăcea vreo manea sau nu afirma explicit că urăște acest gen, era imediat exclus, privit cu suspiciune, tratat ca un prostovan parvenit. Situația nu prea stă nici în prezent diferit.

Totuși, mai apar, timid deocamdată, mici inspirații, preluări de ritmuri maneliste și în muzica – să-i zicem – acceptată ca artistică. De exemplu, excentricul Andrei Dinescu compune rock psihedelic combinat cu manele. Probabil pare o glumă proastă o astfel de combinație. Mă încumet însă să spun, deși nu-mi plac piesele ascultate, că nu este decât începutul procesului firesc al integrării genului în câmpul muzicii oficializate ca artistică. Dacă va mai exista peste câteva zeci de ani vreo emisiune gen „Tezaur folcloric”, va conține manele. Pentru cei care deja mă înjură pentru asemenea afirmație, privindu-mă de aici înainte cu aerul superiorității intelectuale și cu dispreț, atrag atenția asupra unui fapt semnificativ. La un moment dat, cu câțiva ani în urmă, în emisiunea de înaltă ținută culturală a lui Cătălin Ștefănescu, „Garantat 100%”, a fost invitată o persoană extrem de competentă în domeniul muzicii, directoare de program muzical la BBC parcă. Fără să aibă habar de limba română, aceasta s-a interesat de muzica de succes de pe la noi și a auzit ceva cântece de-ale lui Guță. A recunoscut imediat componenta balcanică, latura lăutărească, influența turcească, țigănească etc. I-a plăcut și și-a exprimat dorința să-l cunoască pe „artist”. Cătălin Ștefănescu i-a atras atenția că e vorba de manele, un gen disprețuit de oamenii educați, cântat în general de oameni inculți, unii aproape analfabeți, atrași de infracționalitate, gustat de o mare majoritate de aceeași teapă. Ea a susținut în continuare că, dincolo de toate acestea, ceea ce a ascultat este artă. I-a plăcut mai ales antagonismul unor sentimente ori emoții din cântecele respective: tristețea și fericirea, disperarea și speranța, dorul și bucuria – exprimate prin melodii asemănătoare unele cu altele, cu ritm repetitiv. (Știu că iar voi supăra, dar trebuie totuși să observ, chiar dacă numai așa, într-o paranteză, că parcă și doina, creația tradițională pur românească, mizează cam pe aceleași emoții.)

Sigur că mai este încă nevoie de câteva lucruri pentru ca maneaua să fie tratată ca artă. Cel esențial este apariția câtorva maneliști cultivați, cu studii serioase de muzică și cu competență culturală. Ei vor ști să evidențieze atuurile genului. După cum aud, copiii unora dintre maneliști deja sunt prin băncile unor școli de artă. Sper să ajung să văd ce videoclipuri vor fi în stare să facă. Și vai de ei de nu le fac bine!

Punctaj: 5.0 - 6 voturi.

Parteneri * Publicitate * Parteneri * Publicitate * Parteneri * Publicitate * Parteneri