" Feriţi-vă sa aveţi dreptate prea repede, prea devreme - ca să aveţi la ce visa. " (Nichita Stănescu)

Ediţia tipărită apare la Târgu-Mureş sub egida onorifică a filialei locale a Uniunii Scriitorilor din Romania.
mai 2017, Anul VIII, nr. 5 (86)

Radicalitatea confesiunii

Monica Lovinescu a fost, se știe, una dintre vocile pregnante ale criticii și eseisticii românești postbelice, după cum a fost și una dintre conștiințele noastre morale de cea mai limpede verticalitate. Jurnal esențial (Editura Humanitas, 2011) restituie, într-o configurație exemplară, impecabil cristalizată în fragmentarismul alcătuirii sale, fizionomia uneia dintre vocile de cea mai clară distincție ale exilului românesc: Monica Lovinescu. Volumul, îngrijit de Cristina Cioabă și prefațat de Ioana Pârvulescu, reunește o selecție, realizată cu rigoare și discernământ, din cele șase jurnale ale Monicăi Lovinescu apărute anterior. Însemnările, datate 1981-2000 (fără anul 1989) fixează itinerariul unui destin dăruit neuitării și binelui, jalonând totodată etape importante ale unei istorii demonizate. Ioana Pârvulescu subliniază, cu limpezime, în însemnările preliminarii intitulate Monica Lovinescu, rolul și rostul unui astfel de jurnal esențializat, în care trăirile sunt decantate, notațiile sublimate într-o expresie adesea minimală, albă, deliberat.
E drept, Jurnalul esențial apare într-o epocă în care miza est-eticii pe care a promovat-o Monica Lovinescu pare să fi căzut, din diverse motive, în desuetudine. Cuvânt-ul înainte subliniază rosturile și însemnătatea nevoii de obiectivare, imperativele detașării de tribulațiile eului. Însemnările diaristice fixează, în laconismul lor, fapte, gesturi, cuvinte, memorabile sau anodine,  reliefând, înainte de toate,  o prezență de inconfundabilă turnură etică, un om, cum scrie Ioana Pârvulescu, „fără ascunzișuri, frumos și curat”, care și-a asumat „vocația și, mai ales, vitejia, lucidității și a adevărului”. Din notațiile sumare și limpezi ale jurnalului se desprinde grija față de ceilalți, simțul responsabilității pentru cei care se aflau în preajma suferinței, precum și vocația solidarității, mărturisită, de altfel, într-o însemnare.
O galerie amplă de portrete, cu desenul riguros conturat, se perindă în paginile Jurnalului esențial; oameni de toate soiurile, indivizi amestecați, unii de rară calitate și distincție, alții de extracție morală joasă, scrutați deopotrivă cu luciditate și rigoare a observației. Nu lipsesc din jurnal nici accentele de dezamăgire în fața unor comportamente neașteptate, a unor meandre atitudinale sau a unor conduite surprinzătoare.
Accentele etice pe care jurnalul le plasează asupra caracterelor și comportamentelor sunt nete și lipsite de echivoc. Ambiguitatea, jocul imprevizibil al nuanțelor, grația iresponsabilă a semitonurilor sunt, așadar, excluse din notațiile Monicăi Lovinescu. Soljenițîn, de pildă, e examinat din unghiul unei admirații totale. În același timp, diarista înregistrează, în registru interogativ-ironic, demisiile sau abandonurile morale ale unora sau altora, abandonuri notate cu promptitudine și luciditate sceptică, dar și cu amărăciune. Constantin Noica e perceput, de exemplu, prin grila est-eticii, remarcându-se atât anvergura staturii sale filosofice, cât și neajunsurile unei conduite sofiste. La fel, Nichita Stănescu („Nichita a fost probabil cea mai neașteptata și mare degradare din literatura ivita prin 1960. Alcoolul si turcirea”), Nicolae Breban („vorbește clar de paranoia lui, dar e simplu și nu lipsit de patetism”), Mircea Dinescu (care „riscă sa devina un fel de Păunescu, mai palid doar în măsura în care și momentul istoric e mai îngăduitor cu oamenii”) etc.
Jurnalul Monicăi Lovinescu are, cum sublinia, într-un comentariu, Gheorghe Grigurcu, „meritul de-a ridica draperiile uitării, compromisului, complicităȚii de pe chipurile unui număr de contemporani ai noÈ™tri. Îi putem privi în continuare prin ochii celebrei diariste, convinÈ™i fiind, în marea majoritate a cazurilor, că nu ne înÈ™elăm”. E vorba, mai ales, de un text ce documentează, prin resursele unei obiectivări programatice, asupra unui destin sfâșiat între revoltă și dor, între rechizitoriul neconcesiv  și alean. Și asta cu atât mai mult cu cât eul subiectiv e permanent exilat din cutele textului, chiar dacă se întrezăresc aici dramele și neliniștile celei care  retrăiește, iar și iar, moartea mamei în temnițele comuniste, cu un sentiment copleșitor de culpă, de remușcare, de neputință. Imre Toth definea cu acuratețe destinul exemplar al Monicăi Lovinescu și al lui Virgil Ierunca, observând că ei nu sunt nimic altceva decât „doi oameni restabilind «binele» împotriva unui întreg stat organizând răul”. În acest sens,  Jurnalul esențial este o mărturie netrucată, de o liminară sinceritate, a acestei restabiliri treptate, cotidiene, neconcesive, radicale, a binelui, în fața unei Istorii alienate și dogmatice care îl desființează.

Punctaj: 4.3 - 3 voturi.

Parteneri * Publicitate * Parteneri * Publicitate * Parteneri * Publicitate * Parteneri